Concertul în luncă de Vasile Alecsandri

Poezia „Concertul în luncă” a fost scrisă de Vasile Alecsandri în anul 1848 și face parte din volumul „Doine și Lăcrimioare” (1853). Această poezie este o descriere poetică a naturii din zona Prutului, iar pe fundalul acestor imagini sunt prezentate trăirile poetului, în special dorul de satul natal. În poezie, Alecsandri utilizează un limbaj plin de metafore și simboluri pentru a crea o atmosferă nostalgică și melancolică.

De asemenea, este de remarcat și faptul că poezia este scrisă în versuri populare, cu o muzicalitate specifică folclorului românesc.

În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreaţă revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară.
 
Roi de flăcări uşurele, lucioli scânteitoare
Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce măreşte-n mezul nopţii dalba luncii feerie.
 
Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană,
Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri,
Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.
 
Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediţei şi garofiţe, pârguite-n foc de soare,
Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.
 
Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,
Şi cât el apare galben, oacheşele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.
 
În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de rândunele,
Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază,
Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.
 
Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Şi privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
Ciocârlii, oaspeţi de soare, rândunele,-oaspeţi de casă.
 
Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaiţa ce imitează orice sunete bizare,
Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.
 
Iată, vin şi gândăceii în hlamide smălţuite;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Şi culbeci care fac coarne purtându-şi casa-n-spinare…
La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare.
 
Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere…
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
Şoptind florilor în taină blânde şoapte de iubire.
 
Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
Toţi rămân în aşteptare. Cântăreaţa-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.
 
În a nopţii liniştire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,
Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.
 
Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte,
Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte,
Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.
 
E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimii sale, visul ei de fericire…
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
Macul singur, roş la faţă, doarme, dus pe ceea lume!

Rezumat extins la poezia Concertul în luncă de Vasile Alecsandri

Poezia „Concertul în luncă” de Vasile Alecsandri este o descriere poetică a frumuseții naturii, a cântecelor păsărilor și a liniștii care domnește într-o luncă de la marginea unui sat. Poezia este structurată în trei strofe, fiecare dintre ele prezentând o descriere detaliată a unui element din natură.

În prima strofă, poetul descrie liniștea care domnește în luncă, unde doar cântecul păsărilor și șuierul vântului se fac auzite. În a doua strofă, Alecsandri descrie cu lux de amănunte cântecele păsărilor, inclusiv a două cinteze care își plâng iubitul. În ultima strofă, poetul se adresează naturii, chemând-o să îi ofere inspirație și să-i înalțe sufletul spre cele mai înalte culmi.

Poezia are un ton liric, melancolic și contemplativ, iar imaginea linistii din luncă este contrastată cu tristețea cintezei care își plânge iubitul. Prin intermediul acestei poezii, Alecsandri exprimă dorința de a se contopi cu natura și de a găsi liniștea interioară.