Coloana de atac de George Coşbuc

George Coșbuc a scris poezia „Coloana de atac” în anul 1895. Poemul este o descriere a unui atac al armatei române asupra unei poziții de la marginea unui sat, în timpul Războiului de Independență din 1877-1878.

Poemul începe prin a arăta atmosfera încordată dinaintea bătăliei, descriind mișcările trupelor și pregătirile pentru atac. Apoi, Coșbuc descrie cu un realism crud lupta violentă, cu imagini ale rănilor și morții. Poemul se încheie cu descrierea victoriei românești și cu tributul adus celor care au murit în luptă.

Poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și iubite poezii ale lui George Coșbuc, fiind considerată o emblemă a curajului și sacrificiului ostașilor români în Războiul de Independență.

Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci
 
Să nu ne prindă Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,
 
Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi.
 
Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.
 
Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.
 
Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.
 
Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,
 
Că până acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale.
 
O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat
 
Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă ne-n ce foc ne-o duce!
 
La vale, acum, pe râpi curând
Un rând e mort, mai moare-un rând.
 
Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă;
 
Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!
 
Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul.
 
Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,
 
Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină
 
Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot.
 
Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută
 
Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc.
 
Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,
 
Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea.
 
Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,
 
Iar bietul căpitan nu-ş cum
Se puse morţii drept în drum.
 
Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă
 
Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:
 
M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată.
 
De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui?
 
Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.
 
Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea
 
Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul.
 
Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,
 
Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,
 
Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim.
 
Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.
 
Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ.
 
Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul
 
În fruntea noastră drum făcu:
Ura, băieţi, acu-i acu!
 
Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeasă orbiş românii
 
Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu făcându-şi drum.
 
Trăsniţi, copii, tot după mine!
Noi trăsnet după el, vezi bine.
 
Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus,
 
Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră,
 
Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos
 
În piept cu patul puştii, fiara
Şi-atunci pocnind se rupse scara
 
Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.
 
Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,
 
Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.
 
Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.
 
Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci.
 
Şi ce-am văzut atunci minune
Şi-n groapă morţilor voi spune!
 
Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.
 
Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei
 
Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi,
 
Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

Rezumat extins la poezia Coloana de atac de George Coşbuc

Poezia „Coloana de atac” de George Coşbuc este o descriere a luptei eroice a unui regiment de cavalerie din Armata Română împotriva trupelor turcești în timpul Războiului de Independență din 1877-1878. În timp ce poezia are un caracter epic, aceasta reușește să transmită cu forță și emoție sacrificiul și curajul oamenilor în luptă.

În poem, se descrie cu multă încărcătură dramatică scena luptei, soldații români fiind prezentati ca fiind eroi îndrăzneți care se luptă cu ferocitate împotriva inamicului. Se accentuează importanța unității și disciplinei, și se evidențiază rolul comandantului în a inspira curajul soldaților săi.

De asemenea, poezia subliniază importanța cauza pentru care se luptă, în cazul de față fiind libertatea și independența României. Aceste motive sunt prezentate ca fiind motive de demnitate și onoare pentru soldații români.

În final, poezia se încheie cu o remarcă de adâncă recunoștință și mulțumire pentru acești bravi soldați care și-au jertfit viața pentru țară.