Codreanul de Vasile Alecsandri

Poezia „Codreanul” a fost publicată de Vasile Alecsandri în volumul „Doine și Lăcrimioare” în anul 1867. Este o poezie patriotică care face referire la lupta pentru independența țării și la simbolul codrului românesc, care reprezintă puterea și frumusețea naturii.

Poezia este scrisă într-un limbaj poetic simplu, cu versuri armonioase și ritm susținut, iar structura sa este una clasică, având strofe alcătuite din patru versuri. Tema poeziei este una social-politică și naționalistă, având în centrul său eroul codrean care luptă pentru libertatea și independența țării sale.

În această poezie, Alecsandri evidențiază legătura dintre poporul român și natură, descriind codrul ca un simbol al puterii și frumuseții naturii, dar și al luptei pentru independența țării. Mesajul poeziei este unul de mândrie națională și de încurajare a luptei pentru libertate și independență.

De-a lungul timpului, poezia „Codreanul” a devenit un simbol al luptei pentru libertate și independență în cultura română, fiind adesea citată și folosită în diverse contexte care au legătură cu istoria și identitatea națională a României.

---

I
 
Frunzuliţă de dudău!
S-a aflat la Movilău
De Codreanul cela rău,
Că se primblă prin ponoare
Prin potici fără soare,
Cu sarică bocsănească
Şi căciulă ţurcănească,
Nimeni să nu mi-l cunoască.
Mult e mândru, sprintenel
Cel voinic, cel voinicel!
Şi tot cată-un căluşel
Roibuleţ, cu părul creţ
De-al lui Codrean drăguleţ.
Mult aleargă, s-osteneşte,
Cal pe gânduri nu găseşte;
Câţi fugari i s-arăta,
El de coamă-i apuca,
Peste tufe-i arunca.
Dacă vedea şi vedea
Că norocul nu-l slujea,
În baltag se rezema,
Colea-n vale se lăsa,
Colea-n vale, la strâmtoare
Unde trec mocani cu sare.
Iar în drum cât se punea,
C-un mocan se întâlnea
Şi din gură aşa-i grăia:
„Cale bună, măi muntene!”
„Mulţumim, frate Codrene!”
„Măi Mocane frăţioare,
Nu ţi-e roibul de schimbare?
Să-ţi dau chebea din spinare
Ş-un car mare plin de sare,
Un car mare cu opt boi
Să mergi bogat de la noi?”
„Nu mi-e roibul de schimbare,
Nici mi-e roibul de vânzare,
Că cu mama roibului
Plătesc valea Oltului,
Şi de-aş vinde pe roibul,
Aş plăti Movilăul.”
„Alelei! mocănaş dragă,
De mine dorul se leagă.
Fă şi tu pe dorul meu
Că bun e cel Dumnezeu!
Dă-mi pe roibul drăguleţ,
Ca să cerc de-i şoimuleţ.
De-i mi-a plăcea umbletul
Eu ţi-oi da şi sufletul.”
Mocănaşul se pleca,
Codrenaşul încăleca…
Trei rugini el îi trăgea,
Astfel roibul meu fugea…
Văile se limpezea!
Se ducea hoţul râzând,
Fugea roibul nechezând,
Iar mocanul sta plângând
Şi din gură tot zicând:
„Alelei! măi Codrenele!
Te vezi de pe sprâncenele
Că eşti făcător de rele.
Vin’, Codrene, înapoi,
Dă-mi încaltea cei opt boi,
Câţiva bani de cheltuială
Şi chebea de primeneală.”
„Ba-ţi fă cruce, măi mocan,
Zi c-ai cinstit pe Codrean,
Că de-oi veni înapoi
În loc de car cu opt boi,
Ţi-oi da nişte pumni zgârciţi
De ţi-or părea bani găsiţi”
Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus
Până ce soarele-a apus.
 
II
 
Frunză verde de alună!
Codrenaş cu voie bună
Se urca în deal la stână,
Se urca şi chiuia…
Toţi ciobanii că fugea!
Numai unul rămânea,
Lângă foc se întindea,
Bolnăvior că se făcea,
Codrenaş îl pricepea
Şi din gură aşa-i zicea:
„Mânca-te-ar lupii cioban!
La ce te mai faci viclean
Că ţi-oi trage-un iatagan
De-i sări ca un şoldan!
Scoală de-mi alege-un cârlan,
Cârlănaş de la Ispas
Tinerel, rotund şi gras.”
El cârlanul şi-l lua,
La ciochine şi-l lega
Şi cu roibul iar pleca,
Şi cu roibul se lăsa
Colo-n vale la Şanta,
La Şanta, la crâşmăreasă
Cu ochi mari de puică-aleasă.
Bea Codrean, se veseleşte,
Cu Şanta se drăgosteşte
Şi de plată nici gândeşte.
Bea Codrean şi porunceşte,
Iar crâşmaru-îngălbeneşte
Şi porunca-i împlineşte.
„Măi bădiţă, măi crâşmar!
Adă-o ploscă de Cotnari
Şi una de Odobeşti
Dacă vrei să mai trăieşti!”
Ploştile Codrean lua,
La oblânc le anina,
Crâşmăriţa săruta,
Şi cu roibul iar pleca
Şi cu roibul se lăsa
Deasupra Copoului,
Colea-n rediul Breazului,
Locaşul viteazului.
El la umbră se punea,
Cârlanu-întreg şi-l frigea,
Masă mândră-şi întindea,
Şi mânca, bea, veselea,
De potiră nici gândea!
Dar potira-l urmărea,
Potiră arnăuţească
Cu iarbă vânătorească,
Unde-a da să nu greşească!
Codrenaş cât o vedea,
Plosca la gură-aducea,
Iar potira-i tot zicea:
„Dă-te, Codrene, legat,
Să nu te ducem stricat.”
Codrenaş le răspundea:
„Mielu-i gras, ploscuţa-i grea,
De sunteţi niscaiva fraţi,
Iată masa şi mâncaţi!”
Arnăuţii se izbeau,
Armele de foc scoteau
Şi-n Codrean le slobozeau…
Pieptul lui Codrean sărea!
Iar el rănile-şi strângea,
Plumbii din carne-şi scotea,
Cu ei durda-şi încărca
Şi din gură-aşa striga:
„Alelei! tâlhari păgâni!
Cum o să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteţi buni”.
Apoi durda-şi întindea
Şi-n plin durda lui pocnea.
Potiraşii jos cădeau,
În sânge se zvârcoleau.
Iar Leonti-Arnăutul,
Înghiţi-l-ar pământul!
Nasturi de-argint că scotea
De-ncărca o şuşanea
Şi-n Codrean o slobozea,
Pe Codrenaş mi-l rănea!
Voinicelul meu turba,
În durdă se rezema,
Baltagul şi-l ridica,
În Leonti-l repezea
Şi capul îi reteza.
Capul de-a dura sărea,
Sângele bolborosea,
Trupul metanii făcea.
Dar Codreanul tot slăbea,
Pe genunchi bietul cădea,
În palme se sprijinea,
Şi potira mi-l prindea,
Lega-s-ar moartea de ea!
 
III
 
Frunză verde de măcieş,
Pe Codreanu-l duc la Ieşi,
La Domnul, la Ilieş.
Şi mi-l duc într-un divan
Unde Domnul cu caftan
Şi pe cap cu gugiuman
Sta culcat pe-un buzdugan
Lâng-un grec ţarigrădean.
„Măi Codrene, voinicele,
Spune tu domniei mele,
Mulţi creştini ai omorât
Cât în ţară ai hoţit?”
„Domnule, măria-ta!
Jur pe Maica Precista,
Eu creştini n-am omorât
Cât în ţară-am voinicit,
Vreun creştin de-l întâlneam,
Averile-i împărţeam.
Cu doi cai de-l apucam,
Unu-i dam, unu-i luam.
Mâna-n pungă de-i băgam,
Jumătate-o deşertam.
Unde vedeam săracul,
Îmi ascundeam baltagul,
Şi-i dam bani de cheltuială
Şi haine de primeneală.
Iar unde zăream grecul,
Mult îmi ardea sufletul
Pân’ ce-i retezam capul!
În cap mâna că-i puneam,
La pământ îl aduceam,
Căpăţâna i-o tăiam
Şi la corbi o juruiam!”
Cel grec mândru, coroiat,
Ce şedea cu domnu-n sfat,
Pe Codrean cât l-auzea,
La faţă se-ngălbenea,
Pe covor îngenunchea
Şi din gură-aşa grăia:
„(De-a mai fi Codrean vro vară,
Îmi scoate grecii din ţară.)
Domnule, măria-ta!
Pe Codreanul nu-l ierta,
Că el capul ţi-a mânca
Şi foc târgului ţi-a da
Şi pe doamna ţi-a fura”.
Domnul că se speria,
Semn călăului făcea.
Iar Codreanu priceputul,
Priceputul şi păţitul,
Semnul domnului zărea
Şi din gură-aşa grăia:
„Domnule, măria-ta!
Tu pe greci nu asculta,
Că ei viaţa ţi-or scurta,
Grecu-i fiară duşmănoasă,
Grecu-i limbă veninoasă,
Grecu-i boală lipicioasă
Ce pătrunde până la oase!
Iar de vrei tu să mor eu,
Mai lungeşte veacul meu
Să mă-mpac cu Dumnezeu.
Las’ să mă mărturisesc,
De moarte să mă gătesc,
Şi s-ascult slujba cea mare
Din gura popii Macare!”
Domnul pe gânduri cădea,
Semn Armaşului făcea;
Porţile se deschidea,
Iar Codreanu-n gândul său
Zicea: „Bun e Dumnezeu!”
 
IV
 
Frunză verde de bujor!
La biserică-n pridvor
Sta Codreanul frăţior
Cu butucul de picior.
Popa slujbele-i citea,
De moarte mi-l pregătea.
Codrenaş se umilea
Şi popii, gemând, zicea:
„Părinte, sfinţia-ta!
Mai dezleagă-mi pe dreapta
Să-mi fac cruce cu dânsa,
Să-mi fac cruce, să mă-nchin
Ca să mor ca un creştin.”
Popa dreapta-i dezlega,
El în sân mâna-şi băga,
Dalb de paloş că scotea,
De butuc că-l şi trântea
Şi butucul deschidea:
„Alelei! tâlhari păgâni,
Cum o să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteţi buni!”
Cum zicea, aşa făcea,
Potira măcelărea
Şi la curte se-ntorcea
Şi-n glas mare-aşa zicea:
„Domnule, măria-ta!
Ian deschide-ţi fereastra,
Să ne vedem feţele,
Să ne-auzim vorbele.
Să ştii, Doamne, să ştii bine
Că nu-i vrednic pentru tine
Să omori voinici ca mine!”
Domnul faţa şi-aprindea,
Grecu-n beciuri s-ascundea,
Curtenii cu toţi săreau,
Poarta curţii închideau.
Codrenaş dacă vedea,
Paloşul şi-l zângănea
Şi deodată chiuia:
„Alelei! cal roibuleţ,
De-al lui Codrean drăguleţ!
Unde eşti, voinicule,
Să-mi mai scapi tu zilele!”
Iată roibu-l auzea,
Iată roibul necheza,
De la iesle se smucea,
La glas de stăpân venea.
Venea vesel ne-nşeuat,
Ne-nşeuat şi ne-nfrânat,
Zbura vesel pe pământ,
Nara-n vânt şi coama-n vânt.
Codrenaş se-nveselea,
Pe el iute se-azvârlea,
Printre gloanţe viu trecea,
Zid de piatră nalt sărea
Şi, sărind, aşa zicea:
„Rămâi, Doamne, pe domnie,
Eu mă duc în haiducie!
Rămâi, Doamne, sănătos,
Că tu vrednic nu mi-ai fost.
Ilieş, rămâi cu bine,
Că nici tu nu eşti de mine
Şi nici eu nu sunt de tine!”
Scăpatu-mi-a voinicul!
Eu mă-nchin cu cântecul,
Ca codrul cu freamătul,
Ca roibul cu umbletul.
Roibul sare zid în loc,
Scoate voinicul din foc,
Codrul frunza-şi îndeseşte
Pe voinic îl mistuieşte.
Rămâneţi în veselie.
Ca Codreanu-n haiducie
Şi-mi faceţi parte şi mie.

Rezumat extins la poezia Codreanul de Vasile Alecsandri

„Codreanul” este o poezie a lui Vasile Alecsandri scrisă într-un stil narativ, care descrie lupta dintre un erou popular, Codreanu, și o armată invadatoare.

Poezia începe cu descrierea frumuseții naturii, cu munții, văile și codrii, într-un decor idilic, armonios și liniștit. Însă această pace este întreruptă de sosirea unei armate invadatoare, care incendiază și jefuiește satul și apoi se îndreaptă spre castelul stăpânit de Codreanu. Eroul îi așteaptă cu oamenii săi într-o poziție strategică, pregătit pentru luptă.

Începe o bătălie crâncenă, descrisă prin imagini puternice, pline de pasiune și dramatism. Eroul Codreanu luptă cu vitejie și curaj, în ciuda faptului că este în minoritate și că inamicul este mult mai puternic. Însă el reușește să-i învingă pe invadatori, obținând victoria finală. Poezia se încheie cu descrierea bucuriei și a recunoștinței oamenilor din sat pentru eroul lor.

Una dintre temele principale ale poeziei este ideea de patriotism și de dragoste față de patrie. Codreanu este un simbol al acestui sentiment, fiind gata să-și apere țara și valorile sale cu orice preț. De asemenea, poezia sugerează și ideea luptei dintre bine și rău, între libertate și opresiune, și necesitatea de a lupta pentru aceste valori.

Stilul poeziei este plin de simboluri și metafore care sugerează o serie de interpretări diferite. De exemplu, codrul poate fi văzut ca o metaforă a forței și a libertății, în timp ce invadatorii pot fi percepuți ca simboluri ale tiraniei și ale forței brute. În plus, utilizarea unor termeni specifici folclorului românesc îi conferă poeziei un caracter național și tradițional.