Claun la pensie de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Claun la pensie” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost publicată pentru prima dată în anul 1982, în culegerea de poezii intitulată „Poemele timpului”, care a fost una dintre cele mai importante și influente apariții editoriale ale lui Păunescu. Această culegere a fost apreciată pentru forța și sensibilitatea poeziilor sale, care surprindeau problemele și provocările cu care se confrunta societatea românească din acea perioadă. Poezia „Claun la pensie” a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Păunescu, fiind considerată o meditație profundă asupra condiției umane și a provocărilor cu care se confruntă oamenii în fața înaintării în vârstă și a trecerii timpului.

---

Multe lucruri am zis şi acum se-mplinesc,
Eu am răni ce mă dor înainte de-a fi,
Pedepsit şi rănit,cred că totu-i firesc,
Şi voi fi graţiat şi-nţeles în copii.

Am căzut, nu-i nimic, mă ridic dacă pot.
Cicatrici am pe crengi, cicatrici am pe trunchi.
M-au lovit peste mâini, m-au lovit peste bot,
De căzut tot mai cad, însă nu în genunchi.

Uite, cel ce mi-a zis că sunt claun perfect
Mă împroaşcă acum şi mă face nebun,
Pentru el am ajuns un sărman obiect,
Nici n-am cui să răspund, de-aş putea să mai spun.

Unu-mi dă peste ochi cu un vârf de bocanc,
Altul scuipă în lut să se facă noroi,
M-au iubit după rang, mă urăsc după rang,
Nu pot ei fi altfel, dacă-aşa e la noi.

Eu ştiam ce va fi, mă durea mai de mult,
Rana grea ce-i acum subiect tuturor,
De aceea,tăcut, liniştit pot s-ascult
Cât de trişti o să fiţi după ce o să mor,

Eu, prea tragicul, comicul claun ocult,
Jumătate-animal, jumătate actor.

Rezumat extins la poezia Claun la pensie de Adrian Păunescu

„Claun la pensie” este o poezie a lui Adrian Păunescu, care surprinde drama și singurătatea unui artist care ajunge la sfârșitul carierei sale și care își pune întrebări cu privire la sensul vieții sale. Poezia este o meditație profundă asupra condiției umane și a provocărilor cu care se confruntă oamenii în fața înaintării în vârstă și a trecerii timpului.

În prima strofă, autorul descrie un clown care își încheie cariera sa și care se pregătește să își petreacă restul vieții în singurătate. Autorul subliniază faptul că acest personaj este un simbol al veseliei și al inocenței, dar că el este, de asemenea, un simbol al fragilității și al vulnerabilității umane.

În a doua strofă, autorul sugerează că acest clown se confruntă cu întrebări dificile și cu o stare de confuzie și incertitudine. Autorul subliniază faptul că acest personaj se întreabă care este sensul vieții sale și ce a realizat el în cariera sa de artist. Această introspecție sugerează faptul că artistul se confruntă cu dileme existențiale și cu un sentiment de neîmplinire.

În strofa a treia, autorul subliniază faptul că acest clown este un simbol al condiției umane și al vulnerabilității noastre față de trecerea timpului și față de problemele existențiale. Autorul sugerează că toți oamenii se confruntă, într-un fel sau altul, cu probleme similare și că este important să rămânem fideli valorilor noastre și să ne găsim un sens și o împlinire în viață.

În ultima strofă, autorul sugerează că acest clown la pensie este un simbol al speranței și al înțelepciunii, sugerând că el este un personaj care ne poate învăța să prețuim momentele importante din viață și să ne concentrăm asupra valorilor esențiale. În final, autorul sugerează că această meditație asupra vieții și a trecerii timpului poate fi un cântec al libertății și al înțelepciunii umane.

În concluzie, poezia „Claun la pensie” de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra condiției umane și a provocărilor cu care se confruntă oamenii în fața înaintării în vârstă și a trecerii timpului. Poezia surprinde drama și singurătatea unui artist care ajunge la sfârșitul carierei sale și care își pune întrebări cu privire la sensul vieții sale, subliniind importanța valorilor și a înțelepciunii în fața provocă