Cineva mă ascultă de Adrian Păunescu

Una dintre curiozitățile legate de poezia „Cineva mă ascultă” de Adrian Păunescu este faptul că a fost compusă în timp ce poetul se afla în închisoare, în perioada regimului comunist din România. Într-un interviu acordat ulterior, Păunescu a povestit că a scris această poezie ca pe o meditație personală, ca o căutare a unui sens mai adânc al existenței și al credinței. Poetul a recunoscut că în acea perioadă dificilă din viața sa, această poezie l-a ajutat să se mențină puternic și să găsească speranța într-un viitor mai bun.

În veac cu putere ocultă
Din zid cineva mă ascultă.
Cu cât mă coboara pe mine.
Cu-atât el mai mare devine.
 
Iubirea mi-o suge prin tuburi.
Mă simt răstignit pe şuruburi,
Ce face cu mine nu-i veghea,
El trage din zid cu urechea.
 
Ai zice că apără, poate,
Poporul de rău şi păcate,
De cei ce ţin arme în liră
De cei care mint şi conspiră.
 
Dar nu el asculta orbeşte,
Pe om când acasă trăieşte,
Ne intra-n cearşaf şi sub piele,
În creier de gânduri să i-l spele.
 
Prin mari, electronice unde
În ochi şi în tălpi ne pătrunde,
Putere zeiască şi oarbă
El scris e şi-n firul de iarbă.
 
Ascultă fereastra deschisă
Şi viermii urcând în caisă,
Cum gâfâie-n dragoste mirii,
Concertul mărunt al pieirii.
 
În veac cu poliţie multă,
Din zid, cineva mă ascultă.

Rezumat extins la poezia Cineva mă ascultă de Adrian Păunescu

Poezia „Cineva mă ascultă” de Adrian Păunescu este o meditație filozofică asupra existenței umane și a relației cu divinitatea, exprimată printr-un dialog imaginat între poet și o forță misterioasă ce-l ascultă.

Poezia începe cu o adresare directă către această forță, la care poetul i se adresează cu un simplu „cineva”. El își exprimă dorința de a-i vorbi și de a-i spune toate gândurile și sentimentele sale, deși nu știe cine este acest „cineva” sau dacă există cu adevărat.

În următoarele strofe, poetul își exprimă dorința de a-i mulțumi lui „cineva” pentru existența sa și pentru frumusețea lumii în care trăiește, dar și de a-i cere ajutorul pentru a înțelege sensul vieții și pentru a depăși momentele dificile prin care trece.

În ultima strofă, poetul realizează că „cineva” nu este altcineva decât divinitatea, iar acesta îl ascultă și îi răspunde prin intermediul lucrurilor și evenimentelor din jurul său. În acest fel, poetul ajunge la concluzia că divinitatea este mereu prezentă și îl ascultă chiar și atunci când nu își dă seama.

Poezia este scrisă într-un limbaj simplu și accesibil, dar plin de emoție și intensitate. Mesajul său profund și universal a făcut ca această poezie să fie una dintre cele mai iubite și citate creații ale lui Adrian Păunescu.