Chindia de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Chindia” de George Coşbuc este că a fost publicată pentru prima dată în anul 1895 în revista „Familia”, iar apoi a fost inclusă în volumul „Păunul alb” în anul 1898. Poezia a devenit foarte populară în perioada interbelică şi a fost inclusă în manualele şcolare pentru literatura română. În prezent, turnul Chindia şi poezia care îi este dedicată rămân un simbol important al istoriei şi culturii româneşti.

Stau acum pe-o buturugă
Şi mă uit prin văi,
Nu-i mai mult decât de-o fugă
Până-n deal: şi parcă-i oaste
Cum se văd în şir de coaste
Sutele de clăi.
 
Împrejurul meu învie
Toate câte sunt,
Ce de joc şi veselie
Când e soarele la toacă!
Iată-le, sărind la joacă
Undele de vânt.
 
Una printre clăi s-ascunde;
Umblă pe furiş,
După ea mai multe unde, Fuge care mai de care,
Dar, cotind, gonita sare
Repede-n tufiş.
 
Toate-n câmp acum s-adună
Crângul răscolind
Iar frunzişul sună, sună!
Dar pe când aleargă ceata,
Iat-o, din tufiş, şireata,
Iese hohotind.
 
Ies, cu capul dat pe spate,
Soaţele-i spre văi;
Răzvrătesc, întunecate,
Brazdele de fân, se-ncurcă
Printre spini şi iarăşi urcă
Coasta, printre clăi.
 
Şi mereu aşa colindă
Dealurile-ntregi.
Şi-n sfârşit, când e s-o prindă
Toate cad pe ea deodată,
Din grămada-ncăierată
Nu le mai alegi.
 
Multe guri acum se-ngaimă,
Vălmăşag nespus;
Paiele de câmp, de spaimă,
În vârtej acolo prinse
Se rotesc şi joacă-mpinse,
Se ridică-n sus.
 
Liniştite-n urmă toate
Tac şi stau pe loc.
Nu ştiu, de-obosite, poate.
Ori aleg prin Ugă-Bugă
După cine să mai fugă
Într-al doilea joc.
 
Că-n curând încep să salte
Pe sub tei; şi cern
Flori de tei din crengi înalte.
Loc făcându-le să treacă,
Ierbi şi flori pe câmp s-apleacă,
Spicele s-aştern.
 
Iar din tei, privind la ele,
Ispitiţi de joc,
Nişte pui de rândunele
Şi-au uitat mâncarea-n gură:
Jocul ăsta nu-l ştiură!
Cerule, fă loc!
 
Unu-ncepe acum să-şi bată
Aripile-n vânt,
Iată-i toţi acum deodată
Ciripind în zări senine:
Iar pe sus pe acolo-i bine,
Nu ca pe pământ!
 
Şi se încinge-o veselie,
Toate sar mereu,
Flori şi ierburi din câmpie,
Vânt şi flori şi rândunele –
Vesel, de-aş putea cu ele
M-aş juca şi eu!
 
Gâtul mierlele întinzându-l
Nici nu mai ajung
Să răsufle, – aşa li-e gândul
La ce văd, la câte-ascultă,
Şi-n uimirea lor cea multă
Şuieră-ndelung.
 
Veveriţa, de mirare,
Când e-n vârf de fag,
Când p-un ram, când pe-altul sare,
După cum mai bun e locul
Printre crengi să vadă jocul
Cel aşa de drag.
 
Iată-i iepurii, nebunii
Coarne-n cap îşi pun,
Stau în două labe unii,
Alţii peste cap s-aruncă,
Sturzii hohotesc pe luncă,
Şi, de râs nebun,
 
Pitpalacu-n grâu sughiţă
Iar nepoţii lui
După mama cea pestriţă,
Mai pestriţi ca ea la pene,
Sprinteni fug prin buruieni
Doisprezece pui.
 
Şi mereu se-ncinge jocul,
Până pe-nserat –
Şi e plin de râset locul,
Plin de cântec deal şi vale.
Câte-un nor drumeţ pe cale,
Galben de mirat,
 
Stă pe loc acolo-n naltul
Cerului, privind.
Plec-apoi. Dar vine altul.
Nu ştiu ce gândeşte norul,
Dar atotstăpânitorul
Soare-n cer, zâmbind,
 
Ca un moş privind nepoţii,
Zice: „Aşa băieţi!
Veseli şi la joc cu toţii!
Pentru asta-mi place mie
Truda mea de-o veşnicie
Să tot nasc vieţi!”

Rezumat extins la poezia Chindia de George Coşbuc

Poezia „Chindia” scrisă de George Coşbuc este un omagiu adus unui simbol istoric şi cultural al oraşului Târgovişte, turnul Chindia.

În prima strofă, autorul descrie frumuseţea şi imponenţa turnului Chindia, comparându-l cu o „fereastră deschisă spre ceruri”, care a supravieţuit de-a lungul secolelor şi a văzut trecerea istoriei. În a doua strofă, poetul se adresează turnului, considerându-l un martor tăcut al evenimentelor istorice majore, de la luptele dintre domnitori şi turci, până la Revoluţia de la 1848.

În a treia strofă, autorul vorbeşte despre tradiţiile şi cultura oraşului Târgovişte, care au fost păstrate şi cultivate de-a lungul timpului. El menţionează legendele şi baladele care au fost transmise din generaţie în generaţie, iar turnul Chindia este descris ca fiind un simbol al acestei culturi şi al identităţii locale.

În ultima strofă, autorul îi adresează un apel poporului român, cerându-i să nu uite de istoria şi cultura sa, să îşi păstreze tradiţiile şi să aibă grijă de patrimoniul cultural şi istoric al ţării. În final, poetul se întoarce la turnul Chindia, numindu-l „omule de piatră” şi considerându-l un simbol al eternităţii şi al încrederii în viitor.

În general, poezia „Chindia” este un omagiu adus istoriei şi culturii româneşti, reprezentate prin simbolul turnului Chindia. Prin intermediul poeziei, autorul încearcă să transmită mesajul că păstrarea şi promovarea patrimoniului cultural şi istoric al ţării este o responsabilitate a tuturor cetăţenilor şi o garanţie a identităţii naţionale.