Cetatea Neamţului de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Cetatea Neamţului” de George Coşbuc este că aceasta a fost compusă în anul 1905, în perioada în care poetul era implicat în activităţi culturale şi politice care promovau valorile naţionale româneşti.

De asemenea, este interesant de remarcat faptul că, deşi poezia este o evocare a istoriei şi legendelor din regiunea Moldovei, ea a devenit un simbol al luptei poporului român pentru independenţa şi libertatea sa în faţa invadatorilor străini. Poezia a devenit o lucrare lirică valoroasă pentru literatura română şi un simbol al identităţii şi valorilor naţionale ale poporului român.

Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care Neamţul se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.
 
E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.
 
Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chiseliţa să le fiarbă.
 
Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: Eşti nebun!
Altul: Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă.
 
Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt? Ba, parcă leşii,
Vin încoace. Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul.
 
Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.
 
Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!
 
Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete în gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.
 
E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă… El mi-ar da!
Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa.
Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?
 
Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să înghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: Dobre ciolovec!
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.
 
Şi bum-bum apoi cu tunul,
Fir-ar ei de râs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.
 
Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiul încins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.
 
Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând copacii.
 
Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De a-l pofti la ei la masă,
Şi flămând vai, ce mai spui
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.
 
Hai şi descuiaţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce…
Nu ştim drumul, că ne-am duce.
 
După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!
 
Iată poarta se descuie.
Leşii, n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vreo zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
Un doi, un! Şi staţi, plutonul!
 
Cu sprâncenele-ncruntate
Strigă rex: Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?
Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi.
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.
 
Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii? Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti.
Domnul unde-i? E-n Suceava.
Dar poporul? La Plăieşti.
Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?
 
Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Ăştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!
Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate! Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.
 
Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!
 
Rex atunci: Vă tai grămadă!
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!
 
Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână.
 
Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
Onofrei, să-mi spui acum,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?
 
Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă… hai, şi nu-i deşartă?
O văzui numaidecât
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâine poate?
 
Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta.
Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui i place…
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?
 
Şi apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup,
Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.
 
Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.

Rezumat extins la poezia Cetatea Neamţului de George Coşbuc

Poezia „Cetatea Neamţului” de George Coşbuc este o creaţie lirică care evocă istoria şi legenda cetăţii cu acelaşi nume, situată în regiunea Moldovei a României. Prin intermediul versurilor sale, poetul reconstituie imaginea cetăţii medievale, care a fost martoră a multor evenimente istorice importante şi care a devenit un simbol al rezistenţei poporului român împotriva invaziilor străine.

Poezia începe cu o descriere a peisajului natural care înconjoară Cetatea Neamţului, subliniind frumuseţea şi importanţa regiunii pentru istoria şi cultura românească. Apoi, poetul îşi îndreaptă atenţia către cetate, care este prezentată ca fiind un simbol al puterii şi al rezistenţei poporului român în faţa invaziei străine. De-a lungul poemului, Coşbuc evidenţiază momentele importante din istoria cetăţii, cum ar fi atacurile turcilor şi ale tătarilor, dar şi luptele eroice ale locuitorilor împotriva invadatorilor.

În partea a doua a poeziei, poetul evocă legenda despre Cetatea Neamţului, care spune că aceasta a fost construită de un uriaş şi că pereţii săi sunt atât de groşi, încât nu au fost niciodată cuceriţi de invadatorii străini. În final, poetul exprimă admiraţia şi respectul său pentru cetate şi pentru poporul român, care au luptat întotdeauna pentru apărarea valorilor şi a libertăţii lor.

Prin intermediul acestei poezii, George Coşbuc evocă istoria şi legendele din regiunea Moldovei, punând accentul pe lupta eroică a poporului român pentru apărarea valorilor şi a libertăţii lor. Poezia este o oda a cetăţii şi a poporului român, care au reuşit să supravieţuiască în faţa invaziilor străine şi să rămână un simbol al puterii şi al rezistenţei în istoria şi cultura românească.