Ceas-rău de George Coşbuc

Poezia „Ceas-rău” de George Coșbuc a fost considerată un exemplu important al simbolismului în literatura română. Poezia explorează simbolismul și semnificația timpului și a trecerii sale, folosind imagini și metafore puternice pentru a sublinia fragilitatea și efemeritatea vieții umane.

Astfel, „Ceas-rău” a devenit un exemplu important al stilului poetic al lui Coșbuc și a influențat mulți alți poeți români care au explorat tema timpului și a trecerii sale în operele lor.

Pe când clopotul de sară
Sună lung şi legănat
La biserica din sat,
Nina şede-n prag afară
Şi-ascultând cum bate rară
Boarea-n crengile de fag,
Fata toarce; stând pe prag
Fata toarce;
Plinul fus uşor se-ntoarce
Pe sub degete cu drag.
 
N-are Nina scumpă salbă,
Nici înauriţi cercei,
Că-s săraci părinţii ei,
Dar ea are faţă albă,
Ca tăiată-n flori de nalbă,
Oblu trup ca bradu-n plai
Ea mai are; păr bălai
Ea mai are.
Şi-apoi doi ochi, pentru care
Doua-mpărăţii să dai!
 
Blândă ea, ca faptul sării,
Vara când e cer senin,
Visător, cu un suspin,
Ea priveşte-n latul zării
Cum, din negrul depărtării,
Vine-un nor, privind la nor
Nina cântă; cu mult dor
Nina cântă,
Şi-a ei gene tainic zvântă
Picurii din preajma lor.
 
Dar pe loc ea schimbă glasul
Şi sileşte zâmbet plin
Căci aude pas vecin;
Bate-n casă şase ceasul,
Când se opreşte-n tindă pasul:
Lângă fata tinerea,
Mă-sa vine; lângă ea
Mă-sa vine.
Şi-o întreabă cu suspine:
Ce-i cu tine, draga mea?!
 
Nu-i nimic! răspunde fata,
Mamă dragă, nu-i nimic!
Pentru dragoste de voinic,
Gata-i sapa şi lopata
Şi făcliile stau gata,
Căci o jale-ncetişor
Îmi tot vine; negru dor
Îmi tot vine
Şi gândesc cum c-ar fi bine,
Mamă dragă, eu să mor!
 
Fata zice şi zâmbeşte,
Mă-sa greu a tresărit:
Vai de mine! Ce-ai grăit?
Draga mamei, ce-ţi lipseşte?
Taci, că vraja te pândeşte
Cu păcat, de capul tău
Să se lege; cu ceas-rău
Să se lege;
Nu-l chema, că te-nţelege!
Ne ferească Dumnezeu!
Ceasul-rău fata suspină
 
Unde-i, mamă, ceasul-rău?
Bun şi drept e Dumnezeu,
Dar la toate-s eu de vină!
Zice Nina şi deşdină
Din bălaiul păr buclat
Roze două; a sfărmat
Roze două,
Şi-n potop întreg de rouă
Ochii ei i s-au scăldat.
 
Oh, tu ştii de bună seamă,
Că din suflet îl iubesc
Şi tu ştii că pătimesc
Pentru Sandru, dragă mamă!
Cât de cu iubiri mă cheamă
Sufletul, să mi-l fac steag
Pentru Sandru: câte trag
Pentru Sandru!
El abia-i un copilandru,
Vai, dar cât îmi e de drag!
 
Când în sat porneşte hora,
El mă jură p-un inel,
Să-mi ţin ochii tot la el
Şi, ca fratele şi sora,
Noi în ciuda tuturora
Stăm cu glume, râzători
Până-n noapte; şi din zori
Până-n noapte,
Purtăm vorbe tot în şoapte
Nu mi-l las, să mă omori!
 
Vai, ş-aseară în şezătoare
El de mine s-a ferit,
Mamă! Parcă-i otrăvit,
Ori drăguţă alta are!
Tot râdea cu fiecare,
Numai mie nu-mi râdea
Vesel dansul; povestea
Vesel dânsul,
Pe când mie-n taină plânsul
Brâu din inimă-mi rupea.
Tot aşa o seară-ntreagă
 
Numai cu străine-a stat
Şi făcea cu ele sfat,
Şi da semne să-nţeleagă
Că lui Nina nu i-e dragă!
Iar eu, mamă, suspinând
Stam pe laiţ; tremurând
Stam pe laiţ,
Mai la foc, mai la opaiţ
Ochilor de lucru dând.
Dar duşmancele-s, măicuţă,
Tot duşmance cum văd eu;
 
Căci ştiind necazul meu,
Mi-a zis Fira lui Sulcină:
Ce ţi-ai pus de gând tu, Nină?
Poate-n râs te-a supărat
Sandru doară? te-a lăsat
Sandru doară?
De, dar taci tu, surioară,
Că mai sunt feciori în sat.
Oh, şi Sandru, Doamne sfinte!
 
El care de alte dăţi,
Ar fi smicurit bucăţi
P-acel om cu-aşa cuvinte,
Tot râdea ca scos din minte
Şi-n batjocură privea
Lung la mine; ochi ţinea
Lung la mine
Şi cotind fete străine,
Pricină de râs făcea.
Mamă, pentru ce se ţine
 
Sandru chiar aşa-nţinat?
Ştiu că nu-i el de-mpărat!
De ce-şi bate joc de mine?
Dacă-i place oarecine,
Mai frumoasă de-a dorit,
Las să-i placă; de-i orbit
Las să-i placă,
Dar, de-am fost fată săracă,
Pentru ce m-a amăgit?
Aşa-i mamă oare-n ţară,
 
Tot aşa-i în orice loc?
Dragostea-i numai de joc?
Sunt sătulă de joc dară!
Şi plângea cu jale-amară
Şi ţinea privirea-n jos
Tot întruna; dureros
Tot întruna
Vărsa lacrimi, pe când luna
Răsărea de dup-un dos.
 
Bată-l crucea, că s-arată!
Vai de mine! ceasul-rău!
Ne ferească Dumnezeu!
Strigă mă-sa înspăimântată,
Şi priveşte lung la fată,
Lung, căci fata-ngălbenea
Tot mai tare; ea strângea
Tot mai tare
Pumnii săi; mă-sa în rugare
Pe toţi sfinţii miluia.
Dar copila hohoteşte;
 
Lasă caier, lasă fus.
Veselă se aruncă-n sus
Şi tot cântă şi horeşte
Şi la mă-sa lung priveşte.
Hei, pe mine m-au hrănit
Ceasuri-rele; m-au iubit
Ceasuri-rele…
 
Pentru doruri tinerele,
Multe fete-au nebunit!

Rezumat extins la poezia Ceas-rău de George Coşbuc

Poezia „Ceas-rău” de George Coșbuc este o creație lirică care explorează tema efemerității vieții și subliniază importanța valorilor spirituale și morale în fața trecerii timpului.

Poezia începe cu o descriere a unui ceas stricat, care nu mai poate marca timpul și care este înlocuit cu o macră, o plantă simbol a trecerii timpului. De-a lungul poeziei, Coșbuc explorează simbolismul și semnificația timpului și a trecerii sale, subliniind fragilitatea și efemeritatea vieții umane.

În partea a doua a poeziei, poetul explorează tema valorilor spirituale și morale, subliniind importanța acestora în fața trecerii timpului. Prin intermediul versurilor sale, Coșbuc sugerează că singurele valori durabile și semnificative în viața omului sunt cele spirituale și morale, precum credința, dragostea și generozitatea.

În final, poetul subliniază importanța recunoașterii valorilor spirituale și morale în fața trecerii timpului, exprimându-și speranța că oamenii vor învăța să aprecieze și să cultive aceste valori în viața lor. Prin intermediul acestei poezii, George Coșbuc subliniază importanța valorilor spirituale și morale în fața efemerității vieții și a trecerii timpului.

Faptul divers despre poezia „Ceas-rău” de George Coșbuc este că aceasta a fost scrisă în anul 1897, în timp ce poetul era profund preocupat de problemele sociale și morale ale timpului său. Coșbuc a fost un important reprezentant al literaturii românești și a scris multe poezii care subliniau valorile și tradițiile naționale ale țării. Poezia „Ceas-rău” a devenit un exemplu important al talentului și stilului poetic al lui George Coșbuc și o lucrare lirică valoroasă pentru literatura română.