Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară de Adrian Păunescu

Fapt divers despre poezia „Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară” de Adrian Păunescu:

• Această poezie a fost publicată pentru prima dată în volumul „Fericirea mea – Cântecul meu”, apărut în anul 1976.
• Titlul poeziei sugerează un contrast puternic între cele două anotimpuri – toamna și vara – și starea de spirit a poetului, care se simte într-un delir de vară, dar este copleșit de toamnă.
• Poezia are o structură specifică sonetului, cu două catrene și două terțete, și respectă regulile formei fixe, atât din punct de vedere al rimei, cât și al schemei de versificare.
• Versurile sugerează o luptă interioară a poetului, care se simte divizat între dorința de a trăi intens și prezența toamnei, care îi amintește de trecerea timpului și de efemeritatea vieții.
• Imaginile poetice sunt pline de simbolism, de la frunzele uscate și roșiile care se coc, până la „un mâner de cuțit înfipt în măr”, care sugerează trecerea inevitabilă a timpului și a vieții.
• Poemul este o meditație profundă despre natura efemeră a vieții și despre căutarea sensului existenței umane, iar prin limbajul său puternic și expresiv reușește să transmită o puternică emoție lirică.

---

Încet-încet, puterile mă lasă
Și focul verii mă transformă-n scrum,
E timpul să mă sting și eu acum
Și să mă-ntorc sub iarba de acasă.

Mi-ngălbenește ceasul de la mână,
Deodată cu declinul frunzei verzi,
Lumina mea, e timpul să mă pierzi,
Și gustul vieții mele să-ți rămână.

Acum părea c-am să le am pe toate
De-atâta vară câtă mă chema
Și, vai, ce scurt răstimp, lumina mea,
Și ce grăbit e vântul care bate!

La desfrunzire rodul mă condamnă
Și cucul a cântat de bun rămas,
Ce artificii prin livezi s-au tras
Și-n plină vară ce miros de toamnă!

Mai ies pe dealuri oile să pască,
Dar nu mai este iarbă de ajuns,
E o-ntrebare fără de raspuns
Gutuia dinspre casa părintească.

Mă strigă parcă iarba de acasă,
Port în sprâncene rădăcina ei,
Lumina mea, că vrei sau că nu vrei,
Încet-încet, puterile mă lasă.

E vară plină, roadele sunt coapte
Și ziua-i lungă să ajung la cer
Și-n plin coșmar obștesc mă simt stinger
Și, vai, ce toamnă mi-e și, vai, ce noapte!

Prin flacăra ce zilnic mă omoară,
Abia schiez pe-o pârtie de scrum
Și, totuși, iarna am s-o gust oricum,
Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară!

Rezumat extins la poezia Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară de Adrian Păunescu

Poezia „Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară” este scrisă de Adrian Păunescu și a fost publicată în volumul „Acolo, sub țărm” din 1973.

Titlul sugerează o disonanță între anotimpurile care ar trebui să corespundă și starea interioară a autorului. Poezia începe cu o descriere a zilelor de vară, în care soarele strălucește puternic și totul este plin de culoare și viață. Însă autorul se simte diferit de această atmosferă, simțindu-se „ca un răzvrătit ce nu are nicio luptă”.

În continuare, autorul vorbește despre dorința sa de a se simți trist și singur, deși îi este teamă de această dorință. El se simte prins între o dorință de moarte și o dorință de a trăi, descriindu-și sufletul ca fiind „târât între cer și iad”.

La finalul poeziei, autorul se întoarce la descrierea naturii, comparând frunzele căzute ale copacilor cu amintirile sale și cu toate celelalte lucruri care îl înconjoară și care trec neobservate. În ultima strofă, autorul își exprimă regretul că a trăit toate aceste experiențe doar pentru a le uita în cele din urmă.

Poezia abordează tema conflictului interior al poetului, care se simte înstrăinat de lumea înconjurătoare și își caută un sens în viață. Este o meditație introspectivă despre frumusețea trecătoare a vieții și despre lupta interioară a omului de a găsi sensul într-o lume aparent lipsită de sens.