Către chipul din oglindă de George Topârceanu

Un fapt interesant despre poezia „Către chipul din oglindă” este că a fost scrisă în perioada interbelică, una dintre cele mai fructuoase perioade ale literaturii românești, când poeții și scriitorii explorați teme noi și încercau să-și exprime creativitatea într-un mod inovator. Această poezie a fost inclusă în culegerea de poezii intitulată „Poeme alese”, publicată în anul 1928.

O altă curiozitate despre această poezie este că mesajul său a fost interpretat în mai multe moduri, de-a lungul timpului. Unii critici literari au văzut-o ca o poezie care încurajează încrederea de sine și acceptarea de sine, în timp ce alții au interpretat-o ca pe o meditație asupra identității și a reflectării de sine.

Poezia a fost apreciată de-a lungul timpului pentru frumusețea sa poetică și pentru mesajul său puternic și universal. Ea a fost tradusă în mai multe limbi străine și a inspirat multe alte lucrări de artă, cum ar fi picturile, desenele sau colajele.

---

Cum stai în rama şi te uiţi
Atât de trist la mine,
Mă-ntreabă ochii tăi miraţi:
„Mă mai cunoşti, străine?”

„Urâtule, nu te cunosc!
Prea palid eşti la faţă
Şi prea bolnavi ard ochii tăi,
Privirea lor mă-ngheaţă…

Că te ştiam copil nebun,
Crescut în vânt si soare,
Obrazul rumen, ochii vii
Şi gura zâmbitoare.

Natura toata se-nchină,
Ascultătoare ţie:
Aveai palat un crâng întreg
Şi-o luncă-mpărăţie!

De-acolo, într-o zi, te-au dus
Între străini, departe,
Să uzi cu lacrimi de copil
O urâcioasa carte.

Dar anii lungi, ducând cu ei
Pustiu-nvăţăturii,
N-au stins văpaia ochilor,
Nici zâmbetele gurii.

Ştiai să cânţi şi să iubeşti,
Pornit pe râs şi glume…
Dar tot avântul tău pieri
Când ai intrat în lume.

Aşa pesemne-ai fost ursit
Să suferi prea devreme.
Şi gura ta, nici chiar acum,
Nu ştie să blesteme!

……………………

Uşor păstrează urmele
De paşi adânci nisipul.
Ci sufletul meu nu-i aşa
Cum mi-l arată chipul:
Veninul suferinţelor
În piept să mi se strângă,
Eu vreau să râd!… Dar ochii tăi
Au început să plângă.

Rezumat extins la poezia Către chipul din oglindă de George Topârceanu

„Către chipul din oglindă” este o poezie scrisă de George Topârceanu, care explorează tema identității și a reflectării de sine.

Poezia începe cu o descriere a chipului din oglindă, care pare să reflecte o persoană care este tristă și plină de îndoială. Autorul sugerează că această imagine reflectată este una care îi perturbă și îl face să se simtă singur și neînțeles.

Însă, în ciuda acestei disperări, autorul îi transmite chipului din oglindă că acesta este singurul care îl poate înțelege pe deplin și că trebuie să învețe să se accepte și să se iubească așa cum este el. El îi spune că trebuie să învețe să își găsească echilibrul și să își asculte intuiția, astfel încât să poată avea încredere în propria persoană și să își depășească îndoiala și disperarea.

În finalul poeziei, autorul sugerează că reflectarea de sine este o călătorie continuă, dar că este important să ne acceptăm și să ne iubim așa cum suntem, fără să ne comparăm cu alții sau să ne lăsăm influențați de așteptările și judecățile altora.

În concluzie, „Către chipul din oglindă” este o poezie profundă care explorează tema identității și a reflectării de sine. Autorul sugerează că acceptarea și iubirea de sine sunt cruciale pentru a putea găsi echilibrul și încrederea în propria persoană. Poezia este un exemplu reușit de poezie cu mesaj puternic, care rezonează cu multe persoane și care a fost apreciată de-a lungul timpului.