Sute de povesti in Romana. Poveștile românești sunt o parte importantă a tradiției și culturii poporului român. Acestea au fost transmise oral de-a lungul secolelor, iar multe dintre ele au fost adunate și scrise pentru a fi păstrate pentru generațiile viitoare.
Multe dintre povesti au elemente fantastice și magice, iar personajele principale sunt deseori eroi și prinți care se confruntă cu diverse obstacole și încercări. Aceste povești sunt, de asemenea, adesea asociate cu evenimente importante din istoria și cultura românească.
Printre cele mai cunoscute povești românești se numără „Meșterul Manole”, „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Harap Alb” și „Făt-Frumos cu părul de aur”. Aceste povești sunt considerate a fi importante nu doar pentru divertisment, ci și pentru educație și învățăminte morale.
Pe lângă poveștile tradiționale, literatura română modernă a adus și propriile sale povești pentru copii. Scriitorii precum Ion Creangă, Petre Ispirescu și George Coșbuc au creat povești noi și au adus un nou val de popularitate pentru acest gen literar în secolul al XIX-lea.
În prezent, poveștile românești continuă să fie o parte importantă a educației și culturii pentru copiii români. Ele sunt, de asemenea, adesea folosite pentru a ilustra valorile și tradițiile românești în cadrul festivalurilor și evenimentelor culturale.
În concluzie, poveștile românești reprezintă o parte importantă a culturii și tradiției poporului român, cu o istorie bogată și variată. Acestea continuă să inspire și să educe generațiile viitoare, fiind considerate unul dintre cele mai prețioase comorile ale culturii românești.
A fost odată ca niciodată o domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip.
Omul de piatră. A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii. Într-o zi, veni la împăratul un arap buzat şi-i zise:
– Să trăieşti, luminate împărate! Am, auzit că împărăteasa nu face copii şi am adus buruieni pe care, cum le-o bea, rămâne grea.
Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii!
A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei.
Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.
Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei.
Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!
Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti…
Text deplin + Rezumat extins + Comentariu literar ‘Povestea lui Harap-Alb’ de Ion Creangă. Perfect pentru elevi.
