Mai e vreme de colinde,
Se mai poate, se mai poate,
Dacă sufletul rămâne
Cel mai mare dintre toate.
Dar colinda din colinde,
mii de poezii in Romana. Poezia românească este una dintre cele mai bogate și variate expresii culturale ale poporului român. De-a lungul secolelor, poezia românească a evoluat și s-a dezvoltat prin intermediul unor figuri literare emblematice, precum Mihai Eminescu, George Coșbuc, Tudor Arghezi sau Nichita Stănescu.
Una dintre caracteristicile poeziei românești este legătura strânsă pe care o are cu istoria și cultura românească. Poezii precum „Luceafărul” și „Mai am un singur dor” ale lui Eminescu, „Miorița” a lui Vasile Alecsandri sau „Moartea căprioarei” de George Coșbuc, reprezintă nu doar opere literare, ci și un fel de imnuri naționale care își au rădăcinile în cultura și istoria românească.
Poezia românească este, de asemenea, puternic influențată de evenimentele și ideile politice ale timpului în care a fost scrisă. În perioada interbelică, mulți poeți români s-au alăturat mișcărilor artistice și politice ale vremii, cum ar fi „Generația de la 1910” și mișcarea naționalistă. În anii ’60 și ’70, poeții români au început să exploreze teme mai contemporane, precum alienarea și disidența față de regimul comunist.
În prezent, poezia românească continuă să fie un mod important prin care se exprimă sentimentele și ideile poporului român. Poetul și eseistul Mircea Cărtărescu este unul dintre cei mai renumiți poeți ai României de astăzi, cu opere precum „Levanticai” și „Orbitor”. Alți poeți contemporani, precum Ioana Ieronim, Ana Blandiana sau Radu Vancu, au câștigat de-a lungul anilor numeroase premii și recunoașteri internaționale pentru contribuția lor la literatura română.
În concluzie, poezia românească reprezintă o parte importantă din cultura și istoria românească, cu o tradiție bogată și variată. De-a lungul secolelor, poezia românească a evoluat și s-a dezvoltat în concordanță cu evenimentele politice și culturale ale vremii, reprezentând o formă valoroasă de exprimare artistică și de identitate culturală.
Mai e vreme de colinde,
Se mai poate, se mai poate,
Dacă sufletul rămâne
Cel mai mare dintre toate.
Dar colinda din colinde,
Dulce, galbenă lumină
Cum şi eu bălaie-eram,
Mi-a pus mama o gutuie
Ce se coace-ncet la geam…
Aş muşca-o, dar mă doare,
Tot ceea ce nu este zadarnic
e condamnat să devină plicticos.
Nu e toamna cum esti tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pamant,
vara decazu.
Daca padurea ne condamna
Sunt condamnat la viață fără tine
Și vremea pentru gânduri e destulă,
Când va veni călăul în celulă
Mă voi narcotiza că-i încă bine.
Poemul acesta îl scriu într-o noapte,
Puțin după ziua de treizeci de ani,
E-un scrâșnet, un plânset, un geamăt de șoapte,
Căci e pentru voi, fii curați de tărani!
Mi-a fost așa de dor de must de struguri,
de-un must făcut încet de tatăl meu
la ora când tomnaticele pluguri
prin brazde ară hurducând din greu.
Aș lua un corn, un corn tăcut,
Și m-aș sui pe-un vârf de munte,
Să vreau să cânt, să-l pun să cânte
Durerea că te-am cunoscut.
Eu cred
că un om liber
e mai puternic
decât un om înarmat.
Aşa îi ştiu de când eram copil,
În podul casei gângurind întruna,
Mâncând din palma omului umil
Și anunţând, prin picoteală, luna.