Castelul de Alexandru Macedonski

Poezia „Castelul” de Alexandru Macedonski a fost puternic influențată de curentul simbolist francez și a avut un impact semnificativ asupra poeziei românești moderne. De-a lungul timpului, ea a fost interpretată în diferite moduri, fiind considerată o meditație asupra condiției umane, a efemerității și iluziilor, dar și o critică la adresa societății și a valorilor sale.

În plus, poezia a fost adaptată în diferite forme artistice, fiind pusă în muzică și folosită ca sursă de inspirație pentru pictori și artiști vizuali. De exemplu, compozitorul George Enescu a compus o suită pentru pian intitulată „Castelul” și pictorul Ion Țuculescu a realizat o serie de lucrări inspirate de această poezie.

Castelul în ruine domneşte peste vale…
Din turnuri retezate se-mprăştie o jale,
Şi stema ce pe-oricine să-nfrunte cuteza,
Mâncată e de vânturi, de soare şi de apă,
Iar vremea ce tot curge o şterge şi o crapă
Din ea rămas-a numai un leu, un coif, ş-o za.

Sub bolţi încenuşate păianjenul îşi ţese
Dantela lui subţire din fire lungi şi dese;
Căminul zace-n umbră, posac, iar de pereţi
Abia se ţin ici-colo, din cuie să nu cadă,
Portrete-ncondeiate în timpi de cruciadă,
Ce sparg întunecimea cu ochii lor semeţi.

Un biet vătaf de curte, bătrân ca lumea veche,
Poveşti tulburătoare îţi spune la ureche
El a slujit străbunii baronilor de azi…
El a văzut castelul în vremuri uimitoare
Născut în alte zile, crescu sub un alt soare
Vlăstare fără viaţă au dat din-nalţii brazi.

De-ar fi să-l crezi, când luna prin geamuri s-oglindeşte,
Şi flori de-argint şi aur pe lespezi răspândeşte;
Când bate orologiul de douăsprezece ori;
În ultimul răsunet al miezului de noapte,
Pe săli şi coridoare aleargă fel de şoapte,
Şi curţile răsună de cai rânchezători.

Văzut-a el de-asemeni, în sala de serbare,
Că sub cotlonul vetrei s-aprinde un foc mare;
Apoi văzu şi chipuri din cadre coborând
Că-şi scutură dantela manşetelor de praful,
Pe care l-a pus timpul, şi l-a lăsat vătaful,
Şi ţintă că se uită în ochii lui pe rând.

Să-şi capete iertarea uşor afla puterea,
Căci duşii de pe lume, mai toţi, sunt buni ca mierea;
Iar ei, sub policandrul din mijloc, s-aşezau,
Turnând năluci de vinuri în cupe vecinic goale,
Pe când, băieţi de casă le dau grăbiţi ocoale
Cu umbre de bucate din care nu gustau.

Vătaful spune multe, şi chiar, băsmiri ciudate!
Că-n nopţi scânteietoare de crini îmbălsămate,
Un tânăr, zmeu năprasnic cu ochi ce sorb şi mint,
Pustiu adesea lasă pervazul cadrei sale
În timp ce alba zână din apa de pe vale
Sub lună-şi stoarce părul în râul de argint.

Castelul are multe poveşti ce te minună,
Dar castelanul de-astăzi le crede o minciună,
Şi când îl văd străbunii în zale îmbrăcaţi,
Roşesc, din înălţimea portretelor auguste,
De strâmta redingotă cu mânece înguste
A celui care-şi zice nepot de cruciaţi.

Şi timpul, care vecinic clădirile le sapă,
Apasă peste turnuri, le pleacă şi le crapă,
Întinde pe creneluri, pe ziduri şi pe porţi,
Din muşchiul de paragini o fină ţesătură
În care tot trecutul s-ascunde-n umbră sură,
Precum s-ascunde-n frunze un trist locaş de morţi.

Rezumat extins la poezia Castelul de Alexandru Macedonski

Poezia „Castelul” de Alexandru Macedonski este un poem simbolist scris în stilul sa. Ea explorează tema căutării împlinirii și a fericirii într-un univers marcat de efemeritate și destrămarea iluziilor.

Poezia începe cu o descriere a castelului, o construcție impunătoare aflată pe o stâncă înaltă, ce pare să fie o metaforă pentru aspirațiile și idealurile umane. Personajul principal este prezentat ca fiind un călător căruia i se dezvăluie această construcție, iar el este atras de frumusețea și misterul castelului.

Mai târziu, personajul ajunge la ușa castelului, unde îi apare o femeie frumoasă, încununată cu flori, care îi întreabă despre dorințele sale și îl invită să intre. Personajul acceptă invitația și intră în castel, unde este întâmpinat de o mulțime de femei frumoase, cu care el începe să danseze și să se distreze.

În timpul petrecerii, personajul își dă seama că toate femeile sunt la fel și că totul este o iluzie, iar castelul începe să se dărâme în jurul său. În final, el își dă seama că aspirațiile și idealurile sale nu pot fi îndeplinite prin plăceri trecătoare și iluzii, ci prin căutarea unui scop mai înalt și mai profund.

Poezia „Castelul” reprezintă o meditație asupra condiției umane și asupra căutării împlinirii și a fericirii. Autorul subliniază efemeritatea plăcerilor lumești și necesitatea de a căuta ceva mai profund și mai autentic. Poezia este o reflectare a filozofiei simboliste, care considera că lumea exterioară este doar o reflectare a lumii interioare și că simbolurile și metaforele sunt cele mai potrivite modalități de a exprima această lume interioară.