Castelul de Adrian Păunescu

Una dintre caracteristicile notabile ale poeziei „Castelul” de Adrian Păunescu este metafora centrală a castelului, care simbolizează puterea, siguranța și protecția. Poetul explorează ideea că, în ciuda forțelor distructive ale lumii, oamenii pot găsi refugiu în interiorul propriilor lor inimi și în relațiile cu ceilalți.

În plus, poezia subliniază importanța amintirilor și a legăturilor cu trecutul, sugerând că acestea pot fi surse de inspirație și forță în momentele dificile. De asemenea, se observă o oarecare influență a poeziei culte și a stilului baroc în structura și limbajul folosit de Păunescu în această poezie.

---

Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Şi-acum când e gata, prieteni
Priviţi-l ce trist se dărâmă.
 
Castel pentru numai o noapte
Iluzie care se sparge
Şi viaţa aceasta ce trece
Şi pururea nu se întoarce.
 
Luaţi fiecare o parte
Din marea cetate uzată
Ascundeţi cu toţii castelul
Că poate-l refacem vreodată.
 
Alpiniştii se duc să se culce
În scurta lor viaţă faimoasă
Luminile scenei coboară
Şi toţi vă-ndreptaţi către casă.
 
Adânc mulţumiţi pentru vremea
Trăită de mult împreună
Castelul în ţăndări se sparge
Plecaţi şi plecăm,”Noapte bună!”
 
Şi scena acum se-nchină
Scăldată de ultimul brio
Şi ca să fim singuri vă spunem
Şi „La revedere” şi „Adio”.

Rezumat extins la poezia Castelul de Adrian Păunescu

Poezia „Castelul” de Adrian Păunescu este o operă lirică ce descrie, prin intermediul unei metafore, tristețea și singurătatea unui personaj ce se află într-un castel.

În prima strofă, autorul descrie castelul ca fiind pustiu, cu pereții săi albi ca de os, înconjurat de garduri și lăstari, fiind singurul loc în care personajul poate să se ascundă de lumea ostilă și să-și găsească liniștea.

În cea de-a doua strofă, autorul descrie tristețea și singurătatea personajului, care își petrece zilele singur, sub cupola castelului, și se bucură doar de prezența vântului și a fulgilor de nea, care-i aduc aminte de frumusețea lumii de afară.

În strofa a treia, autorul folosește metafora „fereastra tristeții” pentru a descrie starea personajului, care privind prin geamul castelului vede doar ziduri și garduri, iar cerul albastru îi pare departe și inaccesibil.

În ultima strofă, autorul descrie castelul ca fiind locul în care personajul își găsește refugiul și singura sa speranță de a trăi, în timp ce în lumea de afară, unde se aud doar strigăte și țipete, nu poate găsi decât durere și dezamăgire.

În final, poezia sugerează ideea că uneori, în căutarea liniștii și a refugiului, omul se poate închide în propriul castel, uitând că lumea de afară este plină de frumusețe și că aceasta poate fi găsită doar dacă îndrăznești să o cauți.

Astfel, „Castelul” este o poezie profund lirică, care surprinde starea interioară a personajului, reprezentând un apel la introspecție și la redescoperirea frumuseții lumii din jurul nostru.