Un fapt interesant despre poezia „Cântecul mioarei” este că aceasta face parte dintr-o vastă tradiție a poeziei populare românești, care a fost transmisă din generație în generație prin intermediul cântecelor și baladelor populare. Această tradiție datează de la începuturile culturii românești și se bazează pe valorile și tradițiile comunităților rurale, care își apreciază și își respectă eroii locali.

În ceea ce privește poezia „Cântecul mioarei”, aceasta este un exemplu de lirică populară, care reprezintă unul dintre cele mai vechi genuri ale literaturii populare din România. În această poezie, autorul reușește să transmită o gamă largă de sentimente și emoții, cum ar fi durerea, tristețea, nostalghia și iubirea, prin intermediul unor simboluri și metafore simple și ușor de înțeles.

De asemenea, poezia „Cântecul mioarei” poate fi interpretată și ca o alegorie a legăturii strânse dintre animale și oameni, care a fost o caracteristică importantă a vieții și culturii rurale tradiționale din România. Prin intermediul acestei poezii, autorul își îndeamnă cititorii să se identifice cu valorile și tradițiile culturale ale României, dar și să reflecteze asupra importanței afecțiunii și iubirii în viața și relațiile dintre oameni și animale.

S-aude, s-aude,
departe la munte,
gomăn, gomănaş,
glas de buciumaş,
de trei ciobănaşi,
gomăn, gomănind,
oile pornind,
pe-un picior de munte
cu hăţaşuri multe.
Ş-apoi suie şi coboară,
zi mare de vară,
din vărsat de zări,
pân la ţărcători
şi din ţărcători,
pân la sâniori,
trei cârduri de oi,
de oi bucălăi,
la lână ţigăi,
la coadă pârnăi,
cu coarnele ciute,
cu steluţă-n frunte,
cu trei ciobănei,
tustrei verişori,
că-s din trei surori.
Unu-i ungurean,
unu-i moldovean
şi uni-i vrâncean.
Da cel ungurean
şi cu cel vrâncean
pe cel moldovan,
ei mi s-o grăit,
mi s-o dămolit,
ca să mi-l omoare
în apus de soare,
umbre când pornesc,
negure s-opresc
pe munţi şi pe ape…
dorm apele toate.
Dară cea mioară,
de trei miei în vară
mult mi-i năzdrăvană.
De trei zile-ncoace,
iarba nu-i mai place,
gura nu-i mai tace
– Cioban stăpânesc,
fecioraş domnesc,
ciobănaş de oi,
de pe ieste văi,
cu sumanul lăi,
mâncat de nevoi
şi bătut de ploi…
Ciobănaş cu lance,
dă-ţi oile-ncoace,
la verde zăvoi,
că-i iarbă de noi
şi umbră de voi…
sus frunza rătundă,
jos iarba măruntă,
sus îi frunza deasă,
jos îi iarba grasă…
Ciobănaş cu glugă,
dă-ţi oile-n luncă…
luncuţa-nflorită,
inima-mpărţită,
luncuţa pletoasă,
inima duioasă…
că mi s-o vorbit,
mi s-o dămolit
cei trei ciobănei,
verişorii tăi,
ca pe la chindie,
ei să te răpuie,
şi la-apus de soare,
ei să te doboare,
să mi te omoare
şi la miez de noapte,
dorm apele toate,
să mi te îngroape,
la valea adâncă,
la potica strâmtă.
El din gură o zis
– Mioară, mioară,
de trei miei în vară,
de-mi eşti surioară,
de-mi eşti năzdrăvană,
de-s gata de moarte,
spune-le tu toate…
ca să mă îngroape,
în strunga de oi,
în jocul de miei,
în dosul stânii,
să mă urle cânii…
Iar tu din gluguţă,
să-mi faci iconiţă
şi din trişculiţă,
să-mi faci cruciuliţă
şi din buciumaş,
să-mi faci prăpuraş…
Tot să mă mângâi,
tu la cap să-mi pui
flueraş de os
că-mi zice duios,
flueraş de soc
că-mi zice cu foc,
flueraş de fag
că-mi zice cu drag…
Vântul mi-a sufla,
oile-or zbiera,
cânii m-or urla
şi m-or căuta…
Iar dac-ăi zări,
dacă-i întâlni,
mândră copiliţă,
albă la peliţă,
neagră la cosiţă,
boură la ţâţă,
la haine pestriţă,
băluţă, băluţă,
glas de copiliţă,
prin munţi alergând,
din ochi lăcrimând,
de mine-ntrebând,
să-i spui c-am plecat
departe-n iernat,
pe-o gură de rai,
cam de peste plai…
Iar de mi-i zări,
dacă-i întâlni,
măicuţă bătrână,
cu brâul de lână,
din caer trăgând,
din fir răsucind,
din ochi lăcrimând,
din gură-ntrebând
– Cioban ungurean
şi cu cel vrâncean,
mări, n-aţi văzut
şi n-aţi auzit
tot de-un ciobănaş,
tot de-un flăcăuaş
şi de-un fecioraş,
pe-un picior de munte,
cu oi multe, multe,
cu coarnele ciute,
la lână ţigăi,
la coadă pârnăi.
Mioară, mioară,
tu-mi fii sorioară,
să-i spui c-am plecat
şi m-am însurat
c-o fată de crai,
tot de peste plai…
Pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai
mult plânge maica,
mai cu foc mândra…
– Măi Ioane, măi,
de pe ieste văi,
cu sumanul lăi,
mâncat de nevoi
şi bătut de ploi,
ce nu vii la noi,
pe la miez de noapte,
dorm oile toate…?
– Băluţă, băluţă,
albă la pieliţă,
neagră la cosiţă,
neagră la straiţă,
ce-mi sui pe Bistriţă?
– Mioară, mioară,
de trei miei în vară,
colo-n calea ta,
n-ai văzut badea?
– Ba l-oi fi văzut,
nu l-am cunoscut.
– Lesne-i de-al cunoaşte
nalt şi subţirel,
tras printr-un inel,
la faţă-albureţ,
la păr negru creţ,
negru câte-un fir,
faţa trandafir,
negru câte-un strop,
faţa busuioc.
– Băluţă, băluţă
neagră la străiţă,
ba l-am cunoscut
şi l-am auzit,
cu gomăn de om,
mă chema din somn,
gomăn gomănind,
prin plaiuri suind,
pe la miez de noapte,
dorm apele toate…
Şi el mi-o plecat,
depart-n iernat,
dincolo de munte
prin hătaşuri multe…
– Mioară, mioară,
de trei miei în vară,
la lână plăviţă,
ciută la corniţă,
m-aş duce, m-aş duce
şi mi-i calea-n cruce
şi nu pot străbate,
de străinătate,
de pustietate,
de voinici stătuţi,
de butuci căzuţi,
de cârlani lânoşi,
de voinici frumoşi…
Ş-apoi pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
mult plânge maica,
mai cu foc mândra…
Iară cea măicuţă,
neagră la străiţă
– Cioban ungurean
şi cu cel vrâncean
mări, n-aţi văzut
şi n-aţi auzit,
tot de-un flăcăuaş
şi de-un fecioraş
şi de-un ciobănaş?
Mări, de mi-ţi spune,
de voi a fi bine,
iar de nu mi-ţi spune,
de voi a fi bine,
iar de nu mi-ţi spune,
mult oi lăcrăma
şi v-oi blăstăma
şi v-iţi clătina,
mări, ca frunza,
şi v-iţi legăna,
mări, ca iarba.
– Noi că l-am văzut
şi l-am auzit,
sara pe-nsărat,
la dealul bărbat,
la drumul săpat,
la bradul plecat…
el îi îngropat
în ţărnă-astupat,
la capăt de deal,
la muche de mal,
la valea adâncă,
la poteca strâmtă,
de vânt nebătută,
de ochi nevăzută…
mătuşă bătrână,
cu brâul de lână
albă la cosiţă,
neagră la străiţă,
nu mai întreba
nu mai blestema,
că vânt s-o porni,
în pământ te-a trânti,
pân-om alerga,
mi te-a astupa.

Rezumat extins la poezia Cântecul mioarei

„Cântecul mioarei” este o poezie populară românească ce a fost transmisă din generație în generație, și relatează povestea unei mioare care își plânge stăpânul decedat. Poezia este o alegorie a durerii și a pierderii unei persoane dragi, care rezonează cu orice cititor.

Poezia începe prin prezentarea personajului principal, o mioară care își plânge stăpânul decedat și își amintește de momentele petrecute alături de acesta. În prima strofă, autorul descrie imaginea tristă a mioarei care își exprimă durerea și suferința, exprimându-și astfel sentimentele într-un mod simbolic și plin de sensibilitate.

În a doua strofă, autorul descrie momentul în care mioara își amintește de momentele frumoase petrecute alături de stăpânul său, precum și de momentele de tristețe și suferință. În a treia strofă, autorul subliniază puterea și intensitatea durerii pe care o simte mioara, și subliniază faptul că aceasta își plânge stăpânul până la ultima sa suflare.

În finalul poeziei, autorul subliniază puterea și influența dureroasă a morții, și descrie modul în care aceasta își face simțită prezența în viața oamenilor și a animalelor. În același timp, autorul subliniază și puterea iubirii și a afecțiunii, care reușește să învingă durerea și să aducă speranță în inimile celor care au suferit pierderi.

În general, poezia „Cântecul mioarei” este o creație literară ce reprezintă un simbol al durerii și pierderii, prin intermediul povestirii despre viața și lupta unei mioare pentru a face față suferinței și pierderii stăpânului său. Prin intermediul acestei poezii, autorul își îndeamnă cititorii să reflecteze asupra valorilor și tradițiilor culturale ale României, dar și să simpatizeze cu sentimentele de durere și suferință ale oamenilor și animalelor care suferă pierderi în viață.