Când filozofii bat nucii de Adrian Păunescu

Adrian Păunescu a publicat poezia „Când filozofii bat nucii” în volumul său de versuri intitulat „Drumul spre luciditate”, în 1973. Poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale poetului, fiind recunoscută ca o satiră socială profundă și emoționantă.

Într-un interviu acordat în anul 1999, Adrian Păunescu a explicat că poezia a fost inspirată de observațiile sale asupra intelectualilor din perioada comunistă din România, care se simțeau superiori față de oamenii obișnuiți și nu își asumau nicio responsabilitate pentru problemele sociale și politice ale timpului.

Poezia a fost interpretată în diferite moduri de-a lungul timpului, fiind văzută de unii drept o critică la adresa elitelor intelectuale, iar de alții drept un apel la acțiune și la asumarea responsabilității pentru schimbarea lumii.

În anul 2013, poezia a fost pusă în versuri și muzică de către artistul Adrian Enache, sub forma unei balade rock intitulate „Când filozofii bat nucii”.

---

Și, vai, din toate-acestea ce ne rămâne nouă,
Doar ciorna unui tandru certificat de-amor,
Din patru părți spre tine, ca și spre mine, plouă
Și pașii noștri-n noapte mai stăruie și mor.

Distanța se mărește, devine aberantă,
Fugim în zări contrare și rudele ne-ascund,
Schiori ce se aruncă orbește-n câte-o pantă,
Ne-ndepărtăm pe viață, pământul nu-i rotund.

Și, vai, din toate-acestea ce ne rămâne nouă,
Dobânzi pe toată viața și rate am făcut
Plătind nefericirea cinstit și pe din două
Cu toată fericirea luată împrumut.

Se prăbușesc frunzișuri făcându-și semnul crucii,
Halucinante umbre pe noi au coborât,
E toamnă și comisii de filozofi bat nucii…
Ce ne rămâne nouă decât un gust și-atât?

Rezumat extins la poezia Când filozofii bat nucii de Adrian Păunescu

Poezia „Când filozofii bat nucii” de Adrian Păunescu este o satiră socială, care își propune să critice și să ironizeze intelectualii care se plasează în afara realității și care nu își asumă responsabilitatea pentru acțiunile lor.

Poezia începe cu descrierea unor filozofi care stau sub un nuc și bat nucile în timp ce discută despre probleme abstracte și teoretice, fără să-și asume nicio responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în lumea reală. Ei se simt superiori față de oamenii obișnuiți, care muncesc și luptă pentru a supraviețui.

Autorul subliniază faptul că acești filozofi sunt de fapt neproductivi și inutili, și că discursurile lor abstracte și teoretice nu au niciun impact asupra realității. În contrast, oamenii obișnuiți, care muncesc din greu și se luptă pentru a-și păstra demnitatea și valorile, sunt cei care contează cu adevărat în lume.

În partea a doua a poeziei, autorul descrie imaginea unui bărbat simplu, care își duce viața în modestie și luptă pentru a-și păstra demnitatea și integritatea într-o lume plină de pericole și probleme. Acest bărbat nu se gândește la teorii abstracte sau la filozofii complicate, ci își trăiește viața în mod simplu și autentic.

În final, autorul sugerează că este important să ne concentram asupra realității și să acționăm pentru a ne schimba lumea, în loc să ne pierdem în discuții teoretice și abstracte. El subliniază faptul că oamenii obișnuiți, care muncesc din greu și se luptă pentru a supraviețui, sunt cei care pot schimba cu adevărat lumea, nu filozofii care bat nucile în umbra unui copac.

În concluzie, poezia „Când filozofii bat nucii” de Adrian Păunescu este o satiră socială profundă și emoționantă, care își propune să critice și să ironizeze intelectualii care se plasează în afara realității și care nu își asumă responsabilitatea pentru acțiunile lor. Poezia subliniază faptul că este important să ne concentram asupra realității și să acționăm pentru a ne schimba lumea, în loc să ne pierdem în discuții teoretice și abstracte, și că oamenii obișnuiți, care muncesc din greu și se luptă pentru a supraviețui, sunt cei care pot schimba cu adevărat lumea.