Fum de ţigară, sufletul de Adrian Păunescu

„Fum de ţigară, sufletul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Adrian Păunescu, publicată în 1982 în volumul „Noul Testament”. În această poezie, poetul își exprimă trăirile și sentimentele față de trecerea timpului și efemeritatea vieții, comparându-le cu fumul de țigară care se risipește în aer.

Fapt divers: În ciuda faptului că poezia a fost foarte populară în rândul cititorilor și iubitorilor de poezie, ea a fost criticată de către unii critici literari pentru limbajul său simplist și repetitiv. Cu toate acestea, alții au apreciat mesajul puternic al poeziei și au considerat-o o lucrare emblematică a poetului.

Am să-ţi spun „bună seara” şi-am să plec undeva,
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zaţ,
Am să-ţi spun uşurat, am să-ţi spun cu nesaţ,
Ce departe vă simt eu de inima mea.
Uşa-n loc va-ngheţa şi nimic nu va fi,
Ca un fum de ţigară, voi trece în sus,
Unde stelele sunt, unde oamenii nu-s,

Am să-ţi spun „bună seara”, deşi va fi zi.
„Nu serviţi o cafea, nu doriţi un fistic?”
Nu doresc decât drumul spre cer, fară voi,
Şi să nu mă mai trageţi nicicând înapoi.
„Bună seara pe veci”, cred c-aşa am să zic.
„Bună seara din nou, bună seara adânc,
Doamne dragi, domni stimaţi, eu am treabă, eu plec
Şi pe urmă aici e un fum de mă-nec,
Nu-nţeleg de ce parcă îmi vine să plâng.
Bună seara, am timp doar atât să mă sui
Spre tavanul ceţos al odăii de danţ,
Unde-i zgomot de lanţ peste paşi de amanţi,
Bună seara la toţi şi, de fapt, nimănui”.
Doar atât am rămas, o vuire şi-atât,
Şi plămânii de-atâta strigare se rup,
Bună seara frumos, bună seara urât,
Ca un fum de ţigară mi-e sufletu-n trup.

Rezumat extins la poezia Ca un fum de ţigară, sufletul de Adrian Păunescu

Poezia „Ca un fum de ţigară, sufletul” de Adrian Păunescu este o meditație asupra trecerii timpului și a vieții. Poetul folosește imaginea fumului de țigară pentru a ilustra efemeritatea existenței umane și pentru a sublinia că tot ce rămâne după noi sunt doar amintirile pe care le lăsăm celor din jur.

În prima strofă, poetul vorbește despre trecerea anilor și despre cum toate lucrurile se schimbă și dispar în timp, cu excepția amintirilor. În a doua strofă, el își imaginează că este un fum de țigară și se întreabă dacă amintirile vor fi suficiente pentru a rămâne vie în memoria celorlalți.

În a treia strofă, poetul vorbește despre tristețea și durerea care vin odată cu pierderea celor dragi și subliniază că amintirile nu pot înlocui prezența lor fizică. În final, poetul ajunge la concluzia că, în ciuda efemerității existenței noastre, trebuie să trăim fiecare moment la intensitate maximă și să ne bucurăm de prezența celor dragi în timp ce îi avem alături.

Poezia este scrisă într-un stil simplu și direct, folosind metafore ușor de înțeles și un ton melancolic. Mesajul profund și universal al poeziei face ca ea să fie una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale lui Adrian Păunescu.