Bunicul de Barbu Ştefănescu Delavrancea

” Bunicul” este o poezie scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea, publicată pentru prima dată în anul 1908. Poezia descrie cu multă sensibilitate și nostalgia relația unui nepot cu bunicul său, care acum este bătrân și neputincios, dar care îi evocă amintiri din trecut și îi oferă învățăminte pentru viață.

În prima strofă a poeziei, nepotul își amintește de bunicul său care a fost un om puternic și înțelept și care i-a arătat lumina și căldura familiei. Nepotul remarcă că bunicul său este acum bătrân și neputincios, dar că el încă îi aduce aminte de vremuri bune.

În a doua strofă, nepotul își amintește de sfaturile pe care bunicul său i le-a dat, și de înțelepciunea sa. Nepotul își amintește că bunicul său i-a spus să fie puternic și să nu se lase niciodată doborât de nicio greutate.

În ultima strofă, nepotul își exprimă tristețea și regretul că bunicul său este acum bătrân și neputincios. El își dorește ca bunicul său să fie mereu lângă el și să-i ofere în continuare sfaturi și învățăminte pentru viață.

În concluzie, poezia „Bunicul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea este o meditație profundă asupra relației dintre un nepot și bunicul său și exprimă cu multă sensibilitate și emoție nostalgia pentru trecut și dorința de a învăța din înțelepciunea celor mai în vârstă. Versurile simple și directe ale poeziei sunt încărcate de emoție și exprimă puterea legăturii dintre generații.

---

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.

Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!

Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui „tata-moşu”.

– „Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

– Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moşului!…

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.

– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În ţara cocorilor.

– În ţara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un’se duc când se duc?

– În ţara rândunelelor.

– În ţara rândunelelor?

– Da.

– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

– Da… hî… hî… poi ce fel… şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

– Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule?

– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

– Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.

E muma lor şi fata lui.

Cum îl văzu, începu:

– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Şi partea asta, a mea!

– Mustaţa asta este a mea.

– Şi asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

– Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ş-a mea, ş-a ei!

– Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiţi!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

Rezumat extins la poezia Bunicul de Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Bunicul” este o poezie scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în anul 1911, care este dedicată bunicului său și descrie frumusețea și încărcătura emoțională a amintirilor din copilărie. Poetul își amintește cu nostalgie de zilele petrecute alături de bunicul său și de influența pozitivă pe care aceasta a avut-o asupra sa.

Poezia este structurată în trei strofe, fiecare strofă descriind o anumită trăsătură a bunicului. În prima strofă, Delavrancea descrie calitatea bunicului de a fi un om simplu, modest și cu inima mare. El sugerează că bunicul său a fost o persoană care a trăit cu modestie și a iubit pe toată lumea.

În a doua strofă, poetul își amintește de pasiunea bunicului său pentru animale și pentru natură. El sugerează că bunicul său a trăit o viață simplă, dar plină de frumusețe și că el însuși a fost influențat de această pasiune.

În ultima strofă, Delavrancea descrie într-un mod emoționant momentul despărțirii de bunicul său, sugerând că această experiență a fost una dintre cele mai dificile din viața sa. El sugerează că bunicul său a lăsat o amprentă puternică asupra vieții sale și că amintirile sale vor rămâne mereu în inima sa.

În concluzie, poezia „Bunicul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea este o meditație profundă asupra influenței pe care un bunic poate să o aibă asupra vieții unui nepot și a frumuseții amintirilor din copilărie. Poezia reflectă un ton emoțional și sincer care ilustrează geniul literar și spiritual al lui Delavrancea. Versurile sale simple și directe au un puternic impact emoțional și sugerează că valorile umane, precum modestia, simplitatea și iubirea față de natură și animale, sunt cele mai importante în viață.