Bunica de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poezia „Bunica” de Barbu Ștefănescu Delavrancea a fost publicată în anul 1892 în volumul „Lirice” și este una dintre cele mai cunoscute poezii ale autorului. Poezia este un omagiu adus bunicilor și valorilor lor, precum devotamentul, răbdarea și înțelepciunea.

În prima strofă, poetul descrie bunica sa ca fiind o persoană care are grijă de el și care îi oferă afecțiune și înțelepciune. El sugerează că bunica sa este un exemplu de răbdare și devotament și că este o persoană demnă de respect și admirație.

În a doua strofă, poetul reflectă asupra relației sale cu bunica sa și sugerează că aceasta este o relație specială și profundă. El sugerează că bunica sa îi oferă o lume de înțelepciune și că el este recunoscător pentru aceasta.

În ultima strofă, poetul reflectă asupra trecerii timpului și sugerează că bunica sa este o persoană care rămâne mereu aceeași și că devotamentul și înțelepciunea sa sunt constante. El sugerează că bunica sa este un exemplu de virtute și că aceasta este o trăsătură care trebuie apreciată și respectată.

Poezia „Bunica” de Barbu Ștefănescu Delavrancea este o meditație profundă asupra valorilor și tradițiilor familiale și sugerează că bunicii sunt o sursă de înțelepciune și devotament care trebuie apreciată și respectată. Poezia a devenit foarte populară în rândul publicului român și este încă recitată și citită în prezent ca un omagiu adus bunicilor și valorilor lor.”

---

O văz, ca prin vis.

O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.

Cum deschidea poarta, îi săream înainte.

Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

– Ghici…

– Alune!

– Nu.

– Stafide!

– Nu.

– Năut!

– Nu.

– Turtă-dulce!

– Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

Şi totdeauna sânul ei era plin.

Îi sărutam mâna.

Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.

Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

– Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spună, şi eu visam înainte.

– A fost odată un împărat mare, mare…

– Cât de mare?

– Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii…

– Bunico, e rău să nu ai copii?

– Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

– Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.

Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam:

– Spune, bunico, spune.

– Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot…

– Cât era de mic?

– Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

– Va să zică, nu era mic, mic de tot…

– Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

– De ce nu legau rod, bunico?

– Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…

Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

– Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică…

– Ca moşu de mică?

– Da, ca moşu…

– Atunci nu era mică de tot…

– Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”…

– Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

– A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.

– Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…

– Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

-… ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecaaat…

-… ş-a plecaaat…

– Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…

-… s-a dus, s-a dus…

– Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…

-… întunecoasă…

-… de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagile căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…

Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.

Dar basmul?

Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Rezumat extins la poezia Bunica de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Poezia „Bunica” de Barbu Ștefănescu Delavrancea este un omagiu adus persoanei iubite și înțelepte care reprezintă un punct de referință în viața autorului. Poezia este un portret al bunicii, a cărei prezență blândă și caldă oferă un adăpost și un model de viață pentru autor.

În prima strofă, autorul descrie bunica ca o persoană iubitoare și înțeleaptă, care își petrece timpul în grădina sa plină de flori și legume. Aceasta este un punct de referință pentru autor, care se simte în siguranță și protejat în prezența ei.

În a doua strofă, autorul descrie amintirile sale despre bunica și felul în care aceasta îl învăța să fie responsabil și să aibă grijă de ceilalți. Bunica este un model de blândețe și înțelepciune pentru autor, care își amintește cu afecțiune de momentele petrecute alături de ea.

În a treia strofă, autorul reflectă asupra faptului că bunica este acum în vârstă și că viața ei se apropie de sfârșit. Cu toate acestea, autorul își dorește să se agațe de amintirile sale despre ea și să păstreze vie amintirea bunicii sale iubite.

În ultima strofă, autorul exprimă recunoștința și iubirea sa față de bunica și sugerează că aceasta va rămâne mereu în inima sa ca un exemplu de blândețe și înțelepciune. Autorul se simte norocos că a avut ocazia să o cunoască și să o iubească pe bunica sa și își exprimă dorința de a-i duce mai departe învățăturile și exemplul de viață.

În concluzie, poezia „Bunica” de Barbu Ștefănescu Delavrancea este un portret al bunicii autorului, care reprezintă un model de viață și înțelepciune. Poezia explorează tema iubirii și a recunoștinței față de persoanele dragi și sugerează că amintirile și exemplul de viață al acestora rămân vii și înțelepte chiar și după plecarea lor din această lume. Poezia este scrisă într-un stil simplu și direct și are un ton emoțional și sincer care ilustrează geniul literar al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.