Brâul Cosânzenei de George Coşbuc

În poezia „Brâul Cosânzenei”, George Coșbuc folosește o serie de elemente specifice folclorului și tradițiilor populare românești, pentru a crea o imagine autentică a obiceiului brâului Cosânzenei. Printre aceste elemente se numără coșul cu flori, simbolul fetei alese, și dansul în jurul brâului, care sunt descriși într-un mod viu și colorat.

De asemenea, poezia face parte dintr-un ciclu de poezii folclorice scrise de George Coșbuc, care au ca tematică tradițiile și obiceiurile populare românești. Acest ciclu a fost bine primit de publicul larg, fiind considerat o reprezentare autentică a culturii și a identității naționale românești.

Un alt aspect interesant al poeziei este legat de interpretarea simbolurilor și a mesajelor ascunse din spatele lor. De exemplu, brâul poate fi interpretat ca un simbol al comuniunii și al unității, fetele care țin brâul reprezentând oamenii care se strâng în jurul valorilor și obiceiurilor lor, pentru a crea o lume mai bună și mai frumoasă.

În final, poezia „Brâul Cosânzenei” poate fi considerată o expresie autentică a identității și culturii românești, reprezentând o comoară a tradițiilor și obiceiurilor populare care trebuie păstrate și transmise generațiilor viitoare.

---

Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.
 
Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.
 
Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!
 
Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.
 
Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.
 
Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!
 
Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o înţelegi
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!
 
Ea tremură zâmbind şi geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.
 
De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.
 
El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.
 
Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.
 
Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Şi aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăieri.
 
Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.
 
Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.
 
De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăierea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.
 
Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.
 
Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

Rezumat extins la poezia Brâul Cosânzenei de George Coşbuc

Poezia „Brâul Cosânzenei” scrisă de George Coșbuc descrie un obicei popular din cultura tradițională românească, legat de sărbătoarea Cosânzenei, ce avea loc la începutul verii. Prin intermediul acestei poezii, autorul încearcă să readucă la viață tradițiile și obiceiurile străvechi ale poporului român.

Poezia începe cu o descriere a naturii care se trezește la viață, iar apoi se focalizează pe obiceiul brâului Cosânzenei. Brâul este prezentat ca un simbol al femeilor care se strâng în jurul unei fete, în timp ce aceasta își alege un partener. Coșul cu flori din mijlocul brâului reprezintă tânăra fată, iar fetele care țin brâul sunt cosânzenele, care își doresc să îi găsească partenerei o pereche potrivită.

În continuare, autorul descrie atmosfera de bucurie și entuziasm care învăluie întreaga sărbătoare, în timp ce oamenii dansează și cântă în jurul brâului. Versurile evocă sentimente de comuniune, frumusețe și iubire, subliniind importanța tradițiilor și a valorilor culturale.

Poezia se încheie cu versurile „Doamne, cât e de dulce / Ca-ntr-un cântec, totul să se-adune!”, sugerând ideea că tradițiile și obiceiurile populare au puterea de a uni oamenii și de a crea o lume mai bună și mai frumoasă.

Prin intermediul acestei poezii, George Coșbuc reușește să transmită un mesaj profund emoționant, despre importanța tradițiilor și a valorilor culturale, precum și despre capacitatea lor de a uni oamenii și de a crea o lume mai bună.