Bogdan de Vasile Alecsandri

Un fapt interesant despre poezia „Bogdan” de Vasile Alecsandri este că ea a fost inspirată în mare parte de călătoriile poetului în Europa și de întâlnirile sale cu oameni de diferite naționalități și culturi. Alecsandri a călătorit în Franța, Germania, Italia și Austria, iar aceste experiențe au influențat în mod evident temele și stilul poeziei „Bogdan”.

De asemenea, poezia „Bogdan” este considerată una dintre cele mai reprezentative creații ale lui Alecsandri, care se concentrează asupra valorilor tradiționale și a relațiilor umane autentice. Această poezie a fost scrisă într-o perioadă în care societatea românească era într-un proces de modernizare și de schimbare, iar Alecsandri a dorit să atragă atenția asupra valorilor autentice și a relațiilor umane adevărate.

În plus, poezia „Bogdan” este considerată o lucrare importantă a literaturii romantice din România și un exemplu de literatură folclorică, care a fost adesea interpretată ca o reprezentare a luptei dintre tradiție și modernitate. Aceasta a adus contribuții semnificative la dezvoltarea literaturii române și a consolidat poziția lui Vasile Alecsandri ca unul dintre cei mai importanți poeți și dramaturgi ai secolului al XIX-lea.

---

I

Lăpuşneanu cel cumplit
Stă pe scaun poleit.
Curtea-i plină de boieri,
Vornici, hatmani, vistieri
Ce se-nchină Domnului
Şi se tem de ura lui
Că ura lăpuşnănească
E pieire boierească.
Iată, mări, că deodată
Un luceafăr se arată
Cu chip vesel şi domnesc
Şi cu mersul voinicesc!
Cine-i mândrul tinerel,
Care-i tras printr-un inel?
E Bogdanul cel glumeţ
Şi la luptă îndrăzneţ,
Şi de carte cărturar
Şi de arc bun săgetar.
El în sală-naintează
Şi la Domnu-ngenunchează,
Apoi zice: „Mă rog ţie,
Taică, Doamne din domnie,
Voie dă-mi să iau soţie
Ursita ce-mi place mie.
Ea nu-i fată de-mpărat
Şi-i chiar de litean bogat
Şi de lege lepădat,
Da-i fecioară ca o stea,
Mândră ca o păsărea,
Dulce ca o floricea,
Şi sufletul meu o vrea!”
Lăpuşneanu se-mblânzeşte
Şi din gură-aşa grăieşte:
„Dragul tatei, mergi cu bine,
Voie tu ai de la mine!”
Astfel zice şi-l sărută
Ca pe-o floare-n sân crescută,
Şi pocloanele-i găteşte
Şi pe cale mi-l porneşte
Cu o sută de nuntaşi,
Toţi aleşi din tăbăraşi.
 
II
 
Nuntaşii încălecau,
Cu Bogdan vesel plecau,
Ei plecau pe la Sân-Petru.
Ş-ajungea pe la Sân-Metru
La liteanul cel bogat
Şi de lege lepădat.
Iar liteanul de-i vedea
Poarta curţii închidea
Şi-n lanţuguri o lega
Şi din gură-aşa striga:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele,
Sară el zidurile,
Să deschidă porţile!”
Cât Bogdan îl auzea,
De sârg mi se repezea,
Calul îşi înfierbânta
Ş-un răpez voinic îi da.
Calul rândunel zbura
Şi în curte că era!
Iar în curte cum sărea,
Bogdan timpul nu pierdea,
Poarta curţii deschidea
Şi nuntaşii toţi intra.
Liteanul că se mira
Şi mustaţa-şi răsucea
Şi din gură iar zicea:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele,
Sară el teancurile
Să-şi ia postavurile!”
Cât Bogdan îl auzea,
Calul iar îşi repezea,
Peste teancuri el zbura,
Apoi le desfăşura,
Şi le da pe la nuntaşi
Care-n lupte sunt fruntaşi,
Cum era şi nuntaşul
Aşa-i da şi postavul.
De era el înăltişor,
Îi da postav roşior,
Să fie strălucitor.
De era el medior,
Îi da postav gălbior,
Ca să-l prindă binişor.
De era el mititel,
Îi da postav albăstrel,
Ca să se mândrească-n el!
 
III
 
Liteanul se bucura,
El în casă că intra,
Lui Bogdan că arăta
Trei copile tot de-un stat,
Tot de-un chip asemănat.
Albe gingaşe tustrele
Ca trei flori de viorele.
Domnul tânăr le privea,
Cu ochi dulci care sticlea,
Iar liteanul mi-i zicea:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele
Cunoască-şi el mireasa,
Cunună-se cu dânsa!”
Bogdan mintea nu-şi pierdea,
Inel din deget scotea,
Pe covor îl arunca
Şi din gură cuvânta:
„Care-mi este mireasa,
Să mă iubesc cu dânsa,
Culeagă-mi ea inelul,
Inelul cu degetul,
Căci am sabia-nsetată
Ce doreşte cap de fată”.
Din trei două nici mişca,
Iar mireasa se pleca,
Pe covor îngenunchea,
Ca o floare se-ndoia,
Şi inelul culegea
Şi-n degeţel şi-l punea.
Ochii mirelui sticlea,
Inima-i se-nveselea.
El mireasa-şi ridica,
Pe ochi dulce-o săruta
Şi pe braţe mi-o purta
Şi-n rădvan că o punea
Şi spre ţară purcedea.
După ei încă venea
Car mare cu druştele,
Grădina cu florile
Şi o sută de nuntaşi,
Toţi aleşi din tăbăraşi.
Ei plecau pe la Sân-Metru
Ş-ajungeau pe la Sân-Petru
Şi pe loc cât ajungeau,
Mândră nuntă că făceau,
Vestele de se duceau
La vecini şi-n depărtări,
Peste nouă ţări şi mări!

Rezumat extins la poezia Bogdan de Vasile Alecsandri

„Bogdan” este o poezie scrisă de Vasile Alecsandri, unul dintre cei mai importanți poeți români din secolul al XIX-lea. Poezia prezintă povestea lui Bogdan, un tânăr care își părăsește satul natal și pleacă să caute norocul în lume.

Poezia începe cu descrierea satului natal al lui Bogdan, unde natura este prezentată într-un mod armonios și frumos. Cu toate acestea, tânărul simte că trebuie să plece în lume pentru a-și găsi destinul și a-și îndeplini visul de a deveni bogat și celebru.

Bogdan călătorește în lume și cunoaște oameni de diferite naționalități și culturi, dar în cele din urmă își dă seama că adevărata bogăție constă în lucrurile simple și sincere din viață, cum ar fi dragostea și prietenia. El se întoarce acasă și își găsește fericirea alături de femeia pe care o iubește și de prietenii săi apropiați.

Poezia „Bogdan” este un exemplu de literatură romantică și de folclor, care pune accentul pe valorile tradiționale și pe relațiile umane autentice. Este o poezie plină de sensibilitate și de simbolism, care sugerează faptul că adevărata bogăție constă în valorile interioare, iar adevărata fericire este întotdeauna legată de iubirea și de prietenia adevărată.

Un fapt interesant despre această poezie este că ea este adesea interpretată ca o reprezentare a luptei între tradiție și modernitate. Bogdan reprezintă tânărul care se angajează în căutarea unui viitor mai bun într-o lume modernă și anonimă, dar care în cele din urmă descoperă că valorile autentice și tradiționale sunt cele care contează cu adevărat.