Blestem de mamă de George Coşbuc

Una dintre particularitățile poeziei „Blestem de mamă” este aceea că subiectul este tratat cu o anumită simpatie, iar autorul încearcă să-l prezinte într-o lumină cât mai umană și să îi arate motivul pentru care a comis fapta pentru care este blestemat. De asemenea, poezia a devenit populară prin interpretările sale muzicale, fiind preluată de multe formații și artiști români.

Frunză verde tulburea,
Avea Lena nici ca ea
Trei feciori frumoşi avea;
Trei feciori şi-o fată mare
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca nişte zmei,
De-a dragul să cauţi la ei,
Iar copila râzătoare,
Subţirea şi-ncântătoare
Ruptă dintr-un raz de soare:
Mult cu mă-sa semăna,
Deci Lenuţă-o boteza
Pe numele maică-sa.
Câţi feciori au fost prin ţară
Toţi venit-au să o ceară,
Mândri şi viteji feciori,
Venit-au ca peţitori.
Dar Lenuţa, ţi-e mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără şi-aşa
Încă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Peţitori din altă ţară:
Doi feciori, ca două flori.
Lenuţa cât ce-i vedea
Mamei sale-aşa zicea:
Vezi, iubită maica mea!
Din voinicii aceşti doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Şi la mers şi la cătare,
Că-i înalt şi subţirel
Şi m-aş duce după el!
Dar Lena pe gânduri sta;
Gândurile-o frământa
Şi cu jale cuvânta:
Draga mea, Lenuţă fată!
Fiind aşa-ndepărtată
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine cin te-a aduce!?
Doi fii ai Lenei strigau
Şi din gură cuvântau:
Pe Lenuţa nu o da
Şi de noi n-o strămuta!
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lăcrima din ochi cu jale
Şi aşa-i zise mamei sale:
Nu eşti, mamă, cu dreptate
Nici la soră, nici la frate!
Că suntem doară trei fraţi,
Toţi crescuţi ca nişte brazi
Şi noi ţi-om pute aduce
Pe Lenuţa ta cea dulce!
Ascultă, mamă iubită,
Pe Lenuţa o mărită:
N-o lasă nemăritată,
Pire-ar cât de-ndepărtată:
Căci, de te-a ajunge dor
Io-ţi rămân doară fecior.
Eu la dânsa duce m-oi,
Acasă aduce-o voi.
Şi Lena se-ndupleca
Pe Lenuţa-o mărita.

Rezumat extins la poezia Blestem de mamă de George Coşbuc

„Blestem de mamă” este o poezie a lui George Coşbuc, publicată în 1891, care exprimă durerea şi disperarea unei mame care şi-a pierdut copilul. În poezie, mama îi adresează un blestem celui care i-a luat copilul şi îşi exprimă regretul pentru a nu fi putut să îl protejeze şi să îi ofere viaţa pe care şi-o dorea.

În primul vers, „Păcatul mamei, copilul pătimeşte”, Coşbuc ilustrează o temă des întâlnită în literatura universală, aceea a consecinţelor păcatelor părinţilor asupra copiilor lor. În continuare, mama îşi exprimă disperarea şi dezamăgirea în Dumnezeu, sugerând că acesta a ales să îi ia copilul şi să îi lase ei durerea. Ea îşi îndreaptă mânia spre cel care i-a luat copilul şi îi adresează un blestem, dorindu-i ca soarta să i se răsplătească.

Prin intermediul acestei poezii, Coşbuc ne arată tragedia pierderii unui copil, precum şi puterea cuvintelor şi a sentimentelor care se pot exprima prin intermediul poeziei.