Bătrân de-atâta lună de Adrian Păunescu

„Bătrân de-atâta lună” de Adrian Păunescu a fost scrisă în 1984, într-un moment în care autorul însuși era în vârstă de 39 de ani și se confrunta cu probleme de sănătate. Poezia reflectă îngrijorarea lui Păunescu cu privire la trecerea timpului și la inevitabilitatea bătrâneții și a morții.

De asemenea, poezia poate fi interpretată și ca o reflecție asupra schimbărilor sociale și politice din România în acea perioadă, inclusiv asupra cenzurii și limitărilor impuse libertății de exprimare de către regimul comunist. Poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Păunescu, fiind adesea citată și recitată la diverse evenimente și în contexte culturale.

---

Am scris în tinerețea mea nebună
Ceva ce se întâmplă-abia acum,
Că voi ieși pe cel din urmă drum,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.

Era făcut din calcar și furtună
Orașu-n care am visat să fug,
Purtând în păr cenușa mea de rug,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.

Vai, podurile peste râu răsună
De-atâta alb halucinant din cer
Și simt că mă topesc în ierbi și pier,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.

Și noaptea mea cu moartea mă cunună,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.

Adrian Păunescu
7 februarie 2004

Rezumat a poeziei Bătrân de-atâta lună

Poezia este o meditație lirică asupra trecerii timpului și a inevitabilității îmbătrânirii. Poezia începe cu versurile „Bătrân de-atâta lună încât nu mai știu / De unde mi se-ntorc și unde voi să fiu”, sugestive pentru ideea de pierdere a identității și de disconfort generat de îmbătrânire.

Autorul descrie corpul său trecut prin multiple schimbări, ceea ce a dus la pierderea vigurozității și a forței, și la o stare de melancolie. El se compară cu un copac uscat, care își pierde frunzele și se apleacă sub greutatea anilor, sugerând astfel ideea de tristețe și de înfrângere a vitalității.

În final, poezia se încheie cu o reflecție asupra vieții și a trecerii timpului, în care autorul își amintește de momentele din tinerețea sa și de speranțele pe care le avea atunci. El realizează că toți oamenii trec prin aceleași schimbări și că acestea fac parte din ciclul natural al vieții.

În concluzie, este o meditație lirică profundă asupra trecerii timpului și a inevitabilității îmbătrânirii. Poezia exprimă tristețea și melancolia pe care le poate provoca această experiență a îmbătrânirii, dar și acceptarea necesității ei în evoluția naturală a vieții umane.