Bătălia pentru Lostriță de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Bătălia pentru Lostriță” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost publicată pentru prima dată în volumul „Întoarcerea lui Arion”, apărut în anul 1969. Volumul a fost una dintre cele mai cunoscute și iubite cărți ale autorului, datorită mesajului profund uman și a limbajului poetic sugestiv. Poezia „Bătălia pentru Lostriță” a fost una dintre cele mai apreciate și populare poezii din

---

E o poveste prin aceste locuri,
în care apa are iarăşi rang
şi oamenii se-adună pe la focuri
şi clopote se mai aud, bing-bang.

În Dunăre şi-n rândurile sale
a existat cânva un peşte sfânt,
recunoscut din munte până-n vale
ca o emblemă-a apei pe pământ.

E-aşa de rară lostriţa albastră,
că a ajuns o piesă de muzeu
şi lostriţă i-au zis în limba noastră
şi lostriţă o vom numi mereu.

E peştele-nceputului de lume,
ce n-ar putea trăi decât curat,
sunt limpezi zori de zi la el în nume
şi reci curenţi îl bat şi îl străbat.

El are drama tuturor în sine,
numai atât, că moare zi de zi,
din faptul că mizeria nu-i vine
iar el nici nu se poate perverti.

Sunt peşti destui care trăiese din jegul
de permanent desfrâu industrial,
dar lostrița resimte pe de-a-ntregul
nevoia curăţeniei în val.

Si de aceea Dunărea o pierde
şi de aceea a ieşit din rând,
şi mai năzare prin vreo mare verde
dar şi de-acolo va fugi curând.

E ca o sinucidere mascată,
superbul neam nu mai găseşte drum
şi cade-n râu şi nu se mai arată
decât ca un urât coşmar postum.

Ca un defect al apelor apare,
perscarii spun, când cheful e în toi,
că a văzut-o-n viaţă fiecare
ca pe-o eliberare de noroi.

Iar lostrița a devenit poveste,
doar de la şapte ani în sus, dă semn,
că doritoare să nutrească este
şi face asta nepermis de demn.

Dă icre numai într-o apă clară,
aproape de curatul absolut,
şi ele ştiu că le e dat să moară,
din clipa când peştoaica le-a făcut.

E-un neam ciudat, ce nu mai vrea să fie,
şi îşi impune viaţa fără pui
în genealogia lui pustie
nici zimbrul vechi atât de leneş nu-i.

O lostriţă se mişcă melancolic
printr-un pustiu de ape ultrapur
de parcă trece strada un alcoolic
şi se opresc toţi oamenii-mprejur.

O lostriţă mereu, ca o dovadă
că e curat sau e murdar pe prund,
sunt fericiţi acei ce pot s-o vadă,
că toate exemplarele se-ascund.

Eu am văzut-o în crescătorie
unde-au adus-o ca să-i dea prezent
şi viitorul ei să reînvie
oricât s-ar hotări şi ea de lent.

I-au dat oblete, n-a dorit-oblete,
la păstrăv a simţit şi-a tresărit,
pe sine s-a convins pe îndelete
că n-are rost să creadă-n apetit.

Periculoasă-i pofta printre fiare,
dar lostriţa, care-nţelege tot,
când o momeală lângă ea apare
nici nu deschide nobilul ei bot.

Crescătoria zilnic îi oferă
prilejuri de a hăpăi vulgar,
dar lostrița e tristă-n vivieră,
că neamul ei e piatră de hotar.

Prin ea s-a exprimat în veac protestul
că apele sunt murdărite rău,
ea, lostrița, a refuzat incestul,
ca orice crap, sau ştiucă, sau şalău.

Venisem de pe lac, din balta mare
şi ne-am oprit la fermă, să vedem
cum cele paisprezece exemplare
se tem, de pas de om, ca de blestem.

Tiptil, lângă bazin, cu ochii ţintă,
cu mâinile nefluturate-n jur,
ca păstrăvii sărind să nu le prindă
şi să le mai ştirbească din contur!

Dar lostriţa în ce bazin trăieşte?
În cel mai izolat şi mai curat,
în care plânge lacrimă de peşte
şi vânturi fără de prihană bat.

O lostriţă ca un cristal al firii,
o lostriţă ca un regret târziu,
c-atâtea ape îşi sufocă mirii
şi căi de revenire nu se ştiu.

I se aruncă mici obleți pe apă,
dar pentru dânsa n-are gust nimic,
tot mai adânc, de ochii noştri scapă,
e prea stresată, doctorii ne zic.

Stresată lostriţa? Aşa, stresată,
ea simte tot şi este tristă des,
aşa s-a şi pierdut, ca o răsplată,
că o atinge orice fel de stres.

De poluare şi de incultură,
de trivialităţi şi de prostii,
de toată-această înjugare dură,
ea crede că mai bine ar muri.

Şi-acum o creştem, plini de sfiiciune,
din icre o lucrăm, ca pe-un model,
deşi se pierd atâtea probe bune
şi lostriţa se stinge fel de fel.

Jur împrejur sunt păstrăvi care muşcă,
dar, vai, din singuraticul bazin,
ediţii ale lostriţei de cuşcă
sunt scoase-ncet în hăul cristalin.

Şi trag în jos, cu toatele, spre plasă
cu mult mai hotărât decât spre noi,
vederea noastră parcă le apasă,
se trag spre fundul apei înapoi.

Şi, dintr-o dată, ce ciudată soartă,
e una care tace fără semn,
e albă, într-o nemişcare moartă,
ca un fragment inofensiv de lemn.

Şi-n jurul ei ca nişte baletiste
sunt razele de soare ce bocesc
şi celelalte lostriţe trec triste
în doliul lor aproape omenesc.

O scoate un pescar şi o expune,
e greu s-o mai refacem, foarte greu,
dar chiar dacă ar fi deşertăciune,
am scoate-o s-o-nviem şi din muzeu.

Va fi, vreodată, lostriţa în ape
aşa cum va fi fost la început,
n-o vom lăsa să moară sau să scape,
vom face, totuşi, ce e de făcut.

Pe Dunăre şi râurile sale,
pe jumătatea unui continent,
toţi peştii-n compromis găsesc o cale,
doar regele e pururea absent.

Dar lostriţa s-a săturat de toate,
dejecţiile şansa i-au închis,
şi, de atâta dor de puritate,
ea nu suportă nici un compromis.

Şi nu mai e putinţă de scăpare,
decât dacă pământu-ntreg ar vrea
să scape violent de tot ce-l doare,
să se purifice, de dor de ea.

pescarii-i cântă trişti, în bărci, balade,
ca unui vechi şi regăsit strigoi,
şi uneori în undiţă le cade,
dar ei sunt cinici, n-o mai dau napoi.

Ea la nimic în apă nu mai speră,
cu-atât mai mult cu cât şi cei ce-o vor,
nu liberă o vor, ci-n vivieră,
ca lostriţa să fie sclava lor.

Dar lostriţa e suflet, nu e carne,
şi simte tot şi dă răspuns firesc,
cu burta-n sus va şti să se răstoarne
de scârbă spre acei ce-o urmăresc.

Şi, totuşi, cei ce-o ştiu şi o respectă
şi plâng de dorul speciei întregi,
o apără de patima suspectă
a celor care calcă orice legi.

Prea hăituită-a fost şi prea bolnavă,
între otrăvi, uleiuri şi cărbuni,
ca ea să nu presimtă-n orice navă
spitalul solmonicol de nebuni.

Se stinge lostrita, cu chip şi nume,
mai melancolică decât oricând,
ea, peştele-nceputului de lume,
ne sugerează cine e la rând.

Şi nu cumva semnalul ei ne spune
că nu există cale înapoi,
că sunt în lumea noastră toate bune
dar după lostriţă urmăm şi noi?

Rezumat extins la poezia Bătălia pentru Lostriță de Adrian Păunescu

Poezia „Bătălia pentru Lostriță” de Adrian Păunescu este o creație poetică inspirată de evenimentele istorice care au avut loc în Transilvania în timpul Revoluției de la 1848. Poezia este o evocare a luptei pentru libertate și independență a poporului român și o oda adusă eroilor care s-au luptat pentru această cauză.

În prima strofă a poeziei, autorul descrie locul bătăliei și sugerează că acesta este un loc sfânt pentru poporul român. Prin intermediul metaforelor și a comparațiilor, autorul subliniază importanța istorică și simbolică a locului, sugerând că acesta este locul unde s-a dat o bătălie crucială pentru libertatea și independența poporului român.

În următoarele strofe, autorul descrie lupta în sine, subliniind curajul și sacrificiul eroilor care s-au luptat pentru această cauză. Prin intermediul metaforelor și a comparațiilor, autorul sugerează că această luptă a fost una plină de pasiune și intensitate, care a reprezentat o luptă pentru identitatea și libertatea poporului român.

În final, autorul sugerează că această luptă a fost una importantă pentru istoria poporului român și că trebuie să ne amintim de sacrificiul și curajul eroilor care s-au luptat pentru libertatea și independența noastră. Prin intermediul poeziei, Adrian Păunescu ne îndeamnă să ne amintim de importanța istorică și simbolică a locului și să prețuim curajul și sacrificiul eroilor care s-au luptat pentru această cauză.

În concluzie, poezia „Bătălia pentru Lostriță” de Adrian Păunescu este o creație poetică profund emoționantă, care celebrează lupta pentru libertate și independență a poporului român și aduce un omagiu eroilor care s-au luptat pentru această cauză. Poezia ne îndeamnă să ne amintim de importanța istorică și simbolică a locului și să prețuim curajul și sacrificiul eroilor care s-au luptat pentru libertatea și independența noastră.