Balada munților de George Topârceanu

Poezia „Balada munților” de George Topârceanu a fost publicată pentru prima dată în 1903, în volumul „Cartea șoptirilor”. Aceasta a devenit foarte populară printre cititorii din acea perioadă și a continuat să fie apreciată și în prezent.

Poezia a fost tradusă în mai multe limbi străine, inclusiv în engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă și turcă, iar aceste traduceri au fost publicate în diverse antologii internaționale de poezie.

De asemenea, poezia „Balada munților” a inspirat mai mulți compozitori, care au creat muzică pe baza acestui text. Unul dintre aceștia este compozitorul român Ciprian Porumbescu, care a compus o cunoscută piesă instrumentală intitulată „Balada pentru vioară și orchestră” pe baza acestei poezii.

În 2018, poezia „Balada munților” a fost inclusă într-un videoclip realizat de un fotograful român, care a surprins peisaje din munții Carpați și a acompaniat imaginile cu versurile poeziei. Videoclipul a devenit viral pe rețelele de socializare și a atras atenția asupra frumuseții naturale a României.

În plus, în 2020, regizorul român Alexandru Maftei a realizat un scurtmetraj de animație inspirat din poezia „Balada munților”, intitulat „Muntele”. Filmul a fost prezentat la mai multe festivaluri internaționale de film și a fost apreciat pentru modul în care a reușit să surprindă mesajul profund al poeziei prin intermediul animației.

---

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!… Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale…
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte…

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători…
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
– Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!…

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A’ trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, –
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte…

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, –
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş…
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat…
Vremea pare-ncremenită…
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii…
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri…

III

Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă…

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.

Rezumat extins la poezia Balada munților de George Topârceanu

„Poezia Balada munților” de George Topârceanu este o creație lirică care descrie cu sensibilitate și poezie frumusețea muntelui și a naturii, dar și drama și suferința pe care oamenii le pot întâmpina în acest mediu natural sălbatic.

Poezia începe cu o descriere a peisajului muntos, în care se remarcă culmile înzăpezite, văile și stâncile, iar apoi se face o trecere la relația omului cu această lume naturală. Versurile sugerează dorința de a trăi liber în natură, de a fi parte din ea, dar și conștientizarea fragilității umane în fața acestei forțe neîmblânzite. Autorul evidențiază faptul că muntele poate fi atât un refugiu, cât și un adversar formidabil.

În partea a doua a poeziei, se aduce în prim-plan povestea unui tânăr care se aventurază în munți pentru a-și găsi calea în viață și a-și descoperi sinele. Cu toate acestea, căutarea sa se încheie tragic, tânărul pierzându-și viața într-un accident. În acest context, poezia devine o meditație asupra fragilității vieții umane și asupra faptului că omul nu poate fi întotdeauna stăpân pe propriul destin.

În încheiere, poezia aduce un omagiu muntelui și naturii, încurajându-i pe cititori să își descopere și să își aprecieze frumusețea și să fie conștienți de fragilitatea lor în fața forțelor naturii.

Această poezie a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui George Topârceanu, fiind inclusă în multe antologii și manuale școlare de literatură română. De asemenea, aceasta a inspirat și alte creații artistice, cum ar fi picturi, fotografii sau desene, care ilustrează frumusețea și drama naturii descrisă în poezie.