Dulce, galbenă lumină
Cum şi eu bălaie-eram,
Mi-a pus mama o gutuie
Ce se coace-ncet la geam…
Aş muşca-o, dar mă doare,
Literatura română reprezintă o parte importantă a culturii și istoriei României, fiind o modalitate prin care se exprimă tradițiile și valorile naționale. Ea are o istorie bogată, începând cu primele scrieri în limba română din secolul al XVI-lea și continuând cu creațiile literare contemporane.
Această literatură a fost influențată de diverse curente literare europene, dar a reușit să își păstreze propria sa identitate culturală și lingvistică. Multe dintre operele cele mai importante ale literaturii române au fost scrise în perioada de mijloc a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, considerată a fi „epoca de aur” a literaturii române.
În această perioadă, scriitorii români au explorat subiecte precum istoria și cultura națională, precum și probleme sociale și politice ale vremii lor. Aceștia au creat capodopere în diferite genuri literare, cum ar fi poezia, proza și teatrul.
Literatura română este bogată în opere de ficțiune și non-ficțiune, precum și în poezie, dramaturgie și eseuri. Operele literare cele mai cunoscute și cele mai studiate în școli și universități includ „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, „Moromeții” de Marin Preda, „Enigma Otiliei” de George Călinescu și „Ion” de Liviu Rebreanu.
În plus față de operele tradiționale, literatura română contemporană a adus în prim-plan noi stiluri și abordări. Scriitorii moderni abordează o varietate de subiecte, de la probleme sociale și politice contemporane, la probleme psihologice și existențiale.
În concluzie, literatura română este o parte importantă a culturii și istoriei României, reprezentând o modalitate prin care se exprimă tradițiile și valorile naționale. De-a lungul timpului, scriitorii români au creat opere remarcabile în diferite genuri literare, care continuă să inspire și să influențeze generațiile următoare.
Dulce, galbenă lumină
Cum şi eu bălaie-eram,
Mi-a pus mama o gutuie
Ce se coace-ncet la geam…
Aş muşca-o, dar mă doare,
Tot ceea ce nu este zadarnic
e condamnat să devină plicticos.
Nu e toamna cum esti tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pamant,
vara decazu.
Daca padurea ne condamna
Sunt condamnat la viață fără tine
Și vremea pentru gânduri e destulă,
Când va veni călăul în celulă
Mă voi narcotiza că-i încă bine.
Poemul acesta îl scriu într-o noapte,
Puțin după ziua de treizeci de ani,
E-un scrâșnet, un plânset, un geamăt de șoapte,
Căci e pentru voi, fii curați de tărani!
Mi-a fost așa de dor de must de struguri,
de-un must făcut încet de tatăl meu
la ora când tomnaticele pluguri
prin brazde ară hurducând din greu.
Aș lua un corn, un corn tăcut,
Și m-aș sui pe-un vârf de munte,
Să vreau să cânt, să-l pun să cânte
Durerea că te-am cunoscut.
Eu cred
că un om liber
e mai puternic
decât un om înarmat.
Aşa îi ştiu de când eram copil,
În podul casei gângurind întruna,
Mâncând din palma omului umil
Și anunţând, prin picoteală, luna.
Iubesc
singurătatea spornică,
mă enervează
solidaritatea egoiștilor,
alianța sterililor.