Despre povești. Poveștile românești sunt un element important al culturii naționale, reflectând tradițiile, valorile și credințele poporului român. Aceste povești au fost transmise oral de-a lungul generațiilor și s-au dezvoltat într-un mod unic, reflectând influențe din diferite zone ale Europei și ale Orientului Mijlociu.
Poveștile românești sunt adesea pline de fantezie și aventură, dar și de învățăminte morale. Personajele lor includ zâne, vrăjitori, dragoni și alte ființe fantastice, precum și eroi și eroine curajoase. Multe povești sunt încă populare și astăzi, fiind transmise copiilor de părinți și bunici.
Cele mai cunoscute povești românești includ „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Făt-Frumos cu părul de aur”, „Ileana Cosânzeana”, „Harap Alb” și multe altele. Aceste povești au inspirat adesea literatura și arta românească, fiind transmise din generație în generație.
Pe lângă faptul că sunt o parte importantă a culturii românești, poveștile au și un impact educativ asupra copiilor, învățându-i valorile precum curajul, generozitatea și bunătatea. Acestea sunt și o sursă importantă de divertisment, distrând și captivând audiența de toate vârstele.
În concluzie, poveștile românești sunt un element esențial al culturii naționale, fiind transmise de-a lungul generațiilor și continuând să fascineze și să inspire oamenii astăzi.
Povestea „Omul de flori cu barba de mătase” sau „Povestea lui Făt-Frumos” este una dintre cele mai cunoscute povestiri românești. Ea a fost strânsă și transcrisă de către Petre Ispirescu în volumul „Legende sau basmele românilor” și relatează aventurile unui tânăr curajos, Făt-Frumos, care se îndrăgostește de o frumoasă prințesă răpită de un vrăjitor rău. …
A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea.
Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.
A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.
A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei.
A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa. – Doi feţi cu stea în frunte, Ioan Slavici
În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte … Făt-Frumos din lacrimă
A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; … Tinereţe fără bătrâneţe
Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.
Cică într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi, o împărăteasă sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. – Albă-ca-Zăpada şi cei șapte pitici
