Despre povești. Poveștile românești sunt un element important al culturii naționale, reflectând tradițiile, valorile și credințele poporului român. Aceste povești au fost transmise oral de-a lungul generațiilor și s-au dezvoltat într-un mod unic, reflectând influențe din diferite zone ale Europei și ale Orientului Mijlociu.
Poveștile românești sunt adesea pline de fantezie și aventură, dar și de învățăminte morale. Personajele lor includ zâne, vrăjitori, dragoni și alte ființe fantastice, precum și eroi și eroine curajoase. Multe povești sunt încă populare și astăzi, fiind transmise copiilor de părinți și bunici.
Cele mai cunoscute povești românești includ „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Făt-Frumos cu părul de aur”, „Ileana Cosânzeana”, „Harap Alb” și multe altele. Aceste povești au inspirat adesea literatura și arta românească, fiind transmise din generație în generație.
Pe lângă faptul că sunt o parte importantă a culturii românești, poveștile au și un impact educativ asupra copiilor, învățându-i valorile precum curajul, generozitatea și bunătatea. Acestea sunt și o sursă importantă de divertisment, distrând și captivând audiența de toate vârstele.
În concluzie, poveștile românești sunt un element esențial al culturii naționale, fiind transmise de-a lungul generațiilor și continuând să fascineze și să inspire oamenii astăzi.
Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii!
A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei.
Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.
Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei.
Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!
Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti…
Text deplin + Rezumat extins + Comentariu literar ‘Povestea lui Harap-Alb’ de Ion Creangă. Perfect pentru elevi.
Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână şi nu samănă toate unul cu altul”.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
Acul: Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, şi nime nu-mi aude gura.
– Iaca, mă! da de unde-ai ieşit, Pâcală?
– De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce faci.
– Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit; ş-apoi tu ni cauţi pricină?
