Tată amărât, ce-ai pățit de toate,
Îți colind atât, multă sănătate.
Iubitul meu tată, cel aspru în toate,
Tu nu ai avut niciodată dreptate,
Despre poezii. Poezia Românească este o formă de artă literară care are o istorie bogată și diversă în cultura română. Aceasta a fost influențată de diverse curente literare, precum romanticismul, simbolismul, modernismul și postmodernismul. De-a lungul timpului, poezia românească a fost abordată de scriitori și poeți importanți, printre care Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Barbu și mulți alții.
Poezia românească are ca teme principale iubirea, natura, viața și moartea, dar și probleme sociale și politice. Este caracterizată de sensibilitate, rafinament și simbolism, fiind considerată una dintre cele mai importante forme de artă literară din țară.
Mihai Eminescu este considerat cel mai important poet al literaturii române, fiind cunoscut pentru poemele sale romantice și filozofice, precum „Luceafărul”, „Floare albastră”, „Scrisoarea III” și multe altele. Nichita Stănescu este un alt poet important, cunoscut pentru abordarea sa inovatoare a poeziei, cu poezii dense și pline de simbolism.
Marin Sorescu este cunoscut pentru poemele sale pline de umor și satiră, precum „Cearta cu Dumnezeu” și „Trenul pierdut”. Ion Barbu este un alt poet important al literaturii române, cunoscut pentru poemele sale pline de simbolism, precum „Joc secund” și „Riga Crypto și lapona Enigel”.
În ultimele decenii, poezia românească a fost influențată de tineri poeți și scriitori care aduc un stil nou și inovator, cu poezie experimentală și abstractă. Aceștia se concentrează pe subiecte precum tehnologia, globalizarea și alienarea.
În concluzie, poezia românească este o formă importantă de artă literară, cu o istorie bogată și diversă. Este caracterizată de simbolism, sensibilitate și rafinament, aducând o contribuție valoroasă la cultura și literatura română.
Tată amărât, ce-ai pățit de toate,
Îți colind atât, multă sănătate.
Iubitul meu tată, cel aspru în toate,
Tu nu ai avut niciodată dreptate,
Am multe observaţii să vă
fac, nici nu vă trece viaţa şi
voi spune, de ce n-aţi dat
săracilor cărbune, să poată
De-aici încolo nu mai este drum,
Ci numai vechi prăpăstii ce ne latră,
Himerele, cu pasul lor postum,
Și-un drum străvechi, ce amuțește-n piatră.
Pot toți jurații răi să mă condamne,
Că sunt colectivist sau egoist,
Ajuns și eu în pragul marii toamne
Cu ochii presimțind un vifor trist,
Ca mielul în gura sălbaticei prăzi,
În creierul meu au murit niște străzi,
Sunt străzile care duceau spre a ta
Și moartă e casa iubirii, și ea.
Mă-ndrept cu tot amurgul meu către amurg
Contururile lucrurilor se desfac și curg.
Aud un ornic și, fricos, tresar,
Port file vechi de calendar în buzunar.
Tată amărât, ce-ai pățit de toate,
Îți colind atât, multă sănătate.
Iubitul meu tată, cel aspru în toate,
Tu nu ai avut niciodată dreptate,
Şi din întreaga viaţă nimic nu ne rămâne,
Decât o sărbătoare trăită dinadins,
Când vin să ne împace colindele bătrâne
Şi nori apocaliptici se şi pornesc pe nins.
Dintr-un oraş deloc interesant,
Cu lume multă şi năravuri rele,
Primeşte-acest colind la post-restant
Din partea mea şi-a suferinţei mele.
Mai deschide, mamă, geamul, mai deschide vechea ușă,
Nu te teme, nu străinii au bătut la poarta ta,
Asta e ninsoare, mamă, să nu crezi că e cenușă,