Poezii

Dimineți fără nici o lumină,
dimineți numai zaț și dezgust,
iată, cubul de zahăr se-nchină,
temenea într-un ceainic îngust.

Acest dicționar
Enciclopedic și bizar
Cât mai iubesc
Îl răsfoiesc,
Dar nu-nțeleg ce-i de făcut,
Sunt surdo mut.

Eu nu mai suport ce mă-ncarcă,
Eu mie îmi sunt prea potrivnic,
Memoria-mi biciuie parcă
Odaia-nghețată de schivnic.

Destin-când vine toamna
Nu-mi ajungi şi n-avem timp
În fiecare scurtă zi,
Aşteptăm nopţi mai lungi

Bacovia e un mare poet,
Când alţii prin versuri deretică
Şi pun pe cuvinte apret,
Trecând la tăcerea profetică.

Cu noi biografii și alte nume,
Ne-mpleticim grețos în temenea,
Nu-i libertate în această lume,
Ca să ne pierdem țara pentru ea.

La sărbătoarea florilor de măr,
când drumul cere pașii să se-aștearnă,
acum ne despărțim într-adevăr
precum ne promisesem astă iarnă.

Aproape ai ajuns otrava mea,
cu care m-am obișnuit treptat,
și aș înnebuni, de nu te-aș bea,
așa cum ești și m-ai intoxicat.

Poți să urci și apoi să cobori,
N-ai s-ajungi niciodată la mine,
Între noi sunt eterne ruine
Și sunt zboruri de corbi cobitori.

Norocul de-a fi excedentul mental!
Plătesc întâmplarea că-l am și în rate,
dar, scapă-mă, Doamne, de tot și de toate,