Despre poezii. Poezia Românească este o formă de artă literară care are o istorie bogată și diversă în cultura română. Aceasta a fost influențată de diverse curente literare, precum romanticismul, simbolismul, modernismul și postmodernismul. De-a lungul timpului, poezia românească a fost abordată de scriitori și poeți importanți, printre care Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Barbu și mulți alții.
Poezia românească are ca teme principale iubirea, natura, viața și moartea, dar și probleme sociale și politice. Este caracterizată de sensibilitate, rafinament și simbolism, fiind considerată una dintre cele mai importante forme de artă literară din țară.
Mihai Eminescu este considerat cel mai important poet al literaturii române, fiind cunoscut pentru poemele sale romantice și filozofice, precum „Luceafărul”, „Floare albastră”, „Scrisoarea III” și multe altele. Nichita Stănescu este un alt poet important, cunoscut pentru abordarea sa inovatoare a poeziei, cu poezii dense și pline de simbolism.
Marin Sorescu este cunoscut pentru poemele sale pline de umor și satiră, precum „Cearta cu Dumnezeu” și „Trenul pierdut”. Ion Barbu este un alt poet important al literaturii române, cunoscut pentru poemele sale pline de simbolism, precum „Joc secund” și „Riga Crypto și lapona Enigel”.
În ultimele decenii, poezia românească a fost influențată de tineri poeți și scriitori care aduc un stil nou și inovator, cu poezie experimentală și abstractă. Aceștia se concentrează pe subiecte precum tehnologia, globalizarea și alienarea.
În concluzie, poezia românească este o formă importantă de artă literară, cu o istorie bogată și diversă. Este caracterizată de simbolism, sensibilitate și rafinament, aducând o contribuție valoroasă la cultura și literatura română.
Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tânără, căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu… tu eşti atât de mândru, ştii a privi atât de rece…Ah! cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea -iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinii… când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi
Câmpia îmi pare că zboară.
Că pe loc eu stau, cu-n cer
Ce poarta-n sarcina de foc
Noianele-i de stele…
Orasul mic te fura-ncet
Cu ale lui tacute strade,
Cu oameni prosti, dar cumsecade,
Larmă de-nceput și sfârșit de lume,
Noapte de coșmar, după multe drumuri,
Ca să mă trezesc, dintr-odată, singur,
Liber să sufăr.
Ca joc în plină iarnă funerară,
Gheţari care dansează printre noi,
Probabil nu ajungem pân’la vară,
Că după geruri, va veni război.
Eu vin la nunta ta, iubito,
Şi nu voiesc nimic să-ţi cer,
Dar roagă-ţi naşii să mă lase
Să-ţi cânt la nuntă leru-i ler.
Şi va veni o vreme, când toate se vor spune
Şi ce-i banalitate, va deveni minune,
Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare
Şi am să vin la tine, să cad de pe picioare.
În toate grădinile ţării e-o floare
Cu lujer discret şi trăind anonim,
În vremi de răscruce sau de tulburare
Noi Lancea lui Horea pe ea o numim.
Mai plânge-mă, în umbra crucii, mamă,
Să-ncep să cred că n-am murit de tot,
Că mă mai luaţi şi voi, cumva, în seamă,
Chiar dacă eu nici să-nfloresc nu pot.
Unde vă duceţi, puteri părinteşti,
Şi vă tot stingeţi mereu,
Tată, ce faci şi de ce-mbătrâneşti,
Frate mai mare al meu?
