Poezii

Sa-i facem parastas cum se cuvine
Iubirii noastre care a murit,
In apogeul ei nelamurit,
Mai lacrimand, de tine si de mine.

Şi dacă se întorc la matcă toate,
În ţară, în cultură şi în grai,
Din groapa morţii lor nemeritate,
Se vor scula popoarele de cai.

Ce amintiri puține au rămas
din cântecul de miri al unei nații,
în zațul tristei zile căutați-i
pe Ion și Doina pentru parastas.

Fotografia lor alb-negru
Ca moştenire mi-a rămas,
Ca şi-n arhivă, o scrisoare,
Şi-n blândă, un fragment de glas.

Şi am aflat o veste bună,

Luați cu treburi mari, de bună seamă,
cu treburile grave dinspre moarte,
părinții ne-au murit, plecînd departe,
uitînd atît: să spună cum ne cheamă.

Știu că ți-am dat odată niște cărți,
era o zi cum alta n-o să fie,
trăiam și eu, și tu în două părți,
și beți și triști de-acea ipocrizie.

Mai înțelept ca totdeauna
Și tot atât de idiot,
Acum pricep că e totuna,
Să n-ai nimic sau să ai tot.

Și paradoxul mă omoară

N-a mai ramas nimic, decât pământul,
Ar mai urma să-l vindem şi pe el
Şi să ne dăm, pe-un şlagăr, jurământul
Şi să ne facem slipuri, din drapel.

Timpul vieții ni-i scurt
Hai să-l facem curat
Traiesc unii din furt,
Alții doar din ce-au dat,
Sunt săraci și bogați,
Lovesc lașii pe bravi :

În zi înaltă pân-la Dumnezeu,
Cu muguri mari de primăvară oarbă,
Eu leg iluminat călcâiul meu
De-ntreg pămîntul firelor de iarbă.