Ivan Krâlov

Zburând vulturul cu fală decât nourii mai sus,
În sfârşit, el se coboară spre a Caucazului munte,
Şi acolo pe un cedru de-o sută de ani s-au pus.

Fericit om este care se preamăreşte în lume
Prin servicii şi vrednicie,
Făcând sunet între oameni a lui isprăvi mari şi nume,

Nemaiputând să rabde ţăranii
Pagube şi jafuri multe,
Ce le făcea în toţi anii
Pâraiele ce curg din munte,

Un păstor dormea la umbră, având păzitor pe câini,
Iar un şarpe văzându-l, iese de sub spini,
Se târăşte pân’ la dânsul cu limba de venin plină,

Sub fereastră la bucătărie,
Roşca şi cu Tarca la soare se culcase,
Măcar că după datorie
Ei nu trebuia să lase

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare

Odată s-au întâmplat
Un paşă la Ţarigrad să fie foarte bogat
Şi să aibă un măgar pe care umbla călare,

Lupul oarecând,
Lângă stână stând
Şi prin gard privind,
Au văzut ciobanul alegând un miel,

Leul nu băga în samă cât de puţin pe ţânţar,
Deci s-a mâniat ţânţarul, nemaiputând suferi,
Hotărî să-i dea răzbel măcar de ar şi pieri;

Fiind megieşi din întâmplare,
Leul, vulpea, lupul şi un câine,
S-au alcătuit toţi între sine
Să meargă la vânătoare.