George Coșbuc a fost un important poet român, născut la 20 septembrie 1866, în comuna Hordou din Transilvania, care la acea vreme era parte a Imperiului Austro-Ungar. El a studiat filologia la Universitatea din Budapesta și a început să publice poezii încă din adolescență.
Opera sa literară a fost influențată de tradițiile și cultura populară românească, precum și de istoria și mitologia românească. Coșbuc a publicat o serie de volume de poezii, inclusiv „Balade și idile”, „Pilde și povestiri”, „Năpasta” și multe altele. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale se numără „Miorița”, „Hora unirii” și „Omul”.
Poeziile lui Coșbuc sunt caracterizate de o simplitate și o forță expresivă puternică. Ele au fost apreciate de criticii literari și de publicul larg, iar astăzi sunt considerate unele dintre cele mai importante și influente poezii din literatura română.
În plus față de poezie, Coșbuc a fost și un important jurnalist și publicist. El a lucrat la mai multe publicații importante, inclusiv „Tribuna”, „Românul” și „Voința Națională”, și a fost un susținător activ al mișcării naționale românești.
Cu toate acestea, Coșbuc a fost, de asemenea, criticat pentru pozițiile sale politice. El a fost un susținător al unirii Transilvaniei cu România și al luptei pentru independența României, iar aceste poziții politice l-au adus în conflict cu autoritățile austro-ungare de la acea vreme.
În concluzie, George Coșbuc a fost unul dintre cei mai importanți poeți și jurnaliști români ai secolului al XIX-lea și al începutului de secol XX. Opera sa literară a avut o influență semnificativă în dezvoltarea literaturii române, iar activismul său politic a făcut din el un simbol al luptei pentru drepturile și libertățile cetățenilor români.
În faptul dimineţii, prin parc, îngândurată,
Se plimbă visătoare Fatma, frumoasă fată
A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad
Iar tinerele-i plete de peste umeri cad
Pe piept, şi ea le prinde mănunchi în alba-i mână.
Zâmbind s-aşează fata aproape de fântână
Pe-o lespede de marmor, privind cu gândul dus
La gura de balaur ce-azvârle apa-n sus.
A fost ce-a fost. De n-ar fi fost,
Achim ar fi şezut acasă;
Dar după ce Savinca lasă
Pe-Achim în ajunări şi post,
El, zău! nu face lucru prost,
De-şi cată draga-i jupâneasă.
Ea nu-i închide uşa, nu-l prinde de vestmânt,
Nu-l roagă şi nu-i cade cu hohot la picioare
Să-i zică: – „Stai, iubite!” Nu cată plângătoare
În ochii lui –
Năvalnic afară bate vânt,
De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,
Dar dânsul vrea să iasă prin noapte şi furtună,
S-alerge fără ţintă, nebun, un om pribeag,
Să fugă, să se ştie departe de-acest prag
În vale văd căscioara cu streşină de brad;
Aud, târziu prin noapte, pâraiele ce cad
Cu vuiet de pe dealuri; şi-ntinsele păduri
În cor îşi cântă doina, cu zeci de mii de guri.
Acum un trăsnet frânge cu hohot repetat
Un brad din faţa casei.
Te salut pe tine, – articol cauzal şi omogen,
Indirect contras în fraza cu subiectul epicen!
Voi, interjecţiuni concrete şi-optative principale,
Rădăcini prin apoziţii singular adjectivale,
Voi, cantitative – abstracte subiective-n viitor,
Iar pe lumea cealaltă scoborând acum flăcăii
Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin,
Câţi sosesc pe rând în stoluri, adunaţi în gura văii
Stau s-aştepte alte gloate câte se vedeau că vin.
Unii şterg de iarba udă câte-o sabie-ncruntată,
Din pulpana hainei, alţii sângele duşman îl storc,
Şi se laudă cu toţii şi vorbesc cu toţii-odată
Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc.
Voi laşi dătători de porunci,
Mai râdeţi! Nevolnică turmă,
Mai râdeţi, că-i râsul din urmă!
S-apropie ziua! Şi-atunci
Vedea-veţi, sălbateci barbari,
„Va veni să vă cuprindă
Un flăcău cu negre plete
Şi frumos cum nimeni nu-i;
Voi fugiţi să nu vă prindă!
Uşa s-o încuiaţi la tindă,
Că, de vă sărută, fete,
Veţi muri de dragul lui!”
De când e lumea lume şi rostul vorbei rost,
Domn bun, cum a fost Stâlpeş, nici nu-i şi nici n-a fost
Şi, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască,
Alt domn aşa ca dânsul nu cred să se mai nască.
Era-mpărat puternic şi mare nume-avea,
O ţară, cât o lume, toiagu-i stăpânea,
Şi oşti avea din plinul, şi-a gurii sale graiuri,
Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri,
Căci mejdele lui Stâlpeş băteau hotar rotund:
Se-ntrebau, vorbind odată
Două flori pe şes:
– „Vecinic stai îngândurată,
Roşie şi mândră floare!
ce-ai pe suflet de te doare,
Şi suspini ades?”
