Frații Grimm au fost doi frați germani, Jacob și Wilhelm Grimm, cunoscuți pentru colecția lor de basme și povești populare, intitulată „Povești de frați Grimm”, sau, în limba germană, „Kinder- und Hausmärchen”. Această colecție a devenit una dintre cele mai importante și influente lucrări literare ale secolului al XIX-lea, atât în Germania, cât și în întreaga lume.
Jacob Grimm s-a născut în 1785, iar fratele său mai mic, Wilhelm, s-a născut în 1786, amândoi în orașul german Hanau. După ce și-au petrecut copilăria în diferite locuri din Germania, cei doi frați au urmat studii la Universitatea din Marburg, unde s-au specializat în filologie și lingvistică. În timpul studiilor lor, au început să colecteze și să înregistreze povești populare din diferite regiuni ale Germaniei.
În 1812, cei doi frați au publicat prima ediție a colecției lor de basme și povești populare, care conținea 86 de povestiri. În anii următori, colecția a fost revizuită și extinsă de mai multe ori, ajungând să cuprindă peste 200 de povestiri.
În afara colecției lor de povești populare, Frații Grimm au mai publicat și o serie de lucrări lingvistice și literare, precum „Istoria limbii germane” și „Dicționarul german”, care au avut un impact semnificativ asupra studiului limbii și literaturii germane.
Frații Grimm au rămas activi în lumea literară și academică până la sfârșitul vieții lor. Jacob Grimm a murit în 1863, iar Wilhelm Grimm a murit în 1859, amândoi în Berlin. Astăzi, colecția lor de basme și povești populare continuă să fie populară în întreaga lume, fiind adaptată în filme, seriale, cărți și alte forme de artă și divertisment.
A fost odată ca niciodată o domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip.
A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei.
A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea.
Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.
Cică într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi, o împărăteasă sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. – Albă-ca-Zăpada şi cei șapte pitici
