La trecerea lui Ion Lăncrănjan
Spre casă drumuri nu se mai aștern
Și viața e din ce în ce mai roză,
Țăranii, astăzi, mor în lift, modern,
Ca Lăncrănjan, un Murăș trist de proză.
Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți, scriitori și politicieni români ai secolului al XX-lea. Născut la data de 20 iulie 1943 în satul Copăceni din județul Dolj, Păunescu a crescut într-o familie de intelectuali și a descoperit pasiunea pentru poezie încă de la o vârstă fragedă.
De-a lungul vieții sale, Păunescu a scris o serie de poezii și romane celebre, care au rămas în istoria literaturii române. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale se numără „Lacrimile mamei”, „Cântec pentru mama”, „Omul care își scrie singur portretul”, „Inutil ieșind din oraș” și multe altele.
Pe lângă activitatea sa literară, Adrian Păunescu a fost și un important om politic în România, ocupând mai multe poziții de conducere în cadrul Partidului Comunist Român și al Partidului Socialist al Muncii. El a fost, de asemenea, un activist cultural și social, promovând valorile tradiționale românești și luptând împotriva influențelor occidentale.
În anii ’90, Păunescu a intrat în conflict cu noile autorități politice din România și a devenit un critic vocal al tranzitiei spre democrație în țară. El a fost, de asemenea, un critic al guvernului și al politicii economice adoptate de România în perioada de tranziție.
În ciuda criticilor și controversei care au însoțit activitatea sa politică, Adrian Păunescu a rămas unul dintre cei mai iubiți și respectați poeți ai României, iar opera sa literară a continuat să inspire și să încânte generații întregi de cititori. În anul 2010, la șapte luni după moartea sa, a fost inaugurat în Piața Universității din București un monument dedicat lui Adrian Păunescu, care reprezintă o imagine stilizată a lui Păunescu ținând în mână un microfon. Monumentul a fost ridicat în semn de recunoștință pentru contribuția sa la literatura și cultura română.
La trecerea lui Ion Lăncrănjan
Spre casă drumuri nu se mai aștern
Și viața e din ce în ce mai roză,
Țăranii, astăzi, mor în lift, modern,
Ca Lăncrănjan, un Murăș trist de proză.
Cum o să mori, Valeriu Penișoară,
când tu, uimit de gustul vieții foarte,
ca-nvățător și ca primar de țară,
nici nu știai că mai există moarte?
Nu m-am tocmit argat la voievozi,
nu le păzesc moşiile sau titlul,
m-a condamnat un veac să fiu poet
când neamul îşi rosteşte infinitul.
Nu m-am tocmit argat la voievozi,
nu le păzesc moşiile sau titlul,
m-a condamnat un veac să fiu poet
când neamul îşi rosteşte infinitul.
După atâta trudă şi ruşine,
După atâta jertfă şi prăpăd,
Nu mai credeam să te găsesc în mine
Şi într-o zi să pot să te şi văd.
Haide, calule, hai, haide, calule, hai,
Fii puternic și bun, cum te știu,
Că ajungem în iad, că ajungem în rai,
Tu, oricum, te întorci că ești viu.
Am să-ţi spun „bună seara” şi-am să plec undeva,
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zaţ,
Am să-ţi spun uşurat, am să-ţi spun cu nesaţ,
Ce departe vă simt eu de inima mea.
Când bună dimineața vă spun în zori de ziuă,
Am învățat prudența de-a ști că e amurg,
Că orele, din moarte, spre viața mea decurg,
Duet în mare vogă, de faliment și brio,
Într-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca să nu fiți triști.
Bieți lampagii, prin veacul greu
Încet-încet, puterile mă lasă
Și focul verii mă transformă-n scrum,
E timpul să mă sting și eu acum
Și să mă-ntorc sub iarba de acasă.