Hei, fătălău, ce zilnic ne sfidezi
Și ne împroști cu smârcuri cumpărate,
Eu, până ieri, mai căutam dovezi
Că minți și furi și le-ntinezi pe toate.
Adrian Paunescu
Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți, scriitori și politicieni români ai secolului al XX-lea. Născut la data de 20 iulie 1943 în satul Copăceni din județul Dolj, Păunescu a crescut într-o familie de intelectuali și a descoperit pasiunea pentru poezie încă de la o vârstă fragedă.
De-a lungul vieții sale, Păunescu a scris o serie de poezii și romane celebre, care au rămas în istoria literaturii române. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale se numără „Lacrimile mamei”, „Cântec pentru mama”, „Omul care își scrie singur portretul”, „Inutil ieșind din oraș” și multe altele.
Pe lângă activitatea sa literară, Adrian Păunescu a fost și un important om politic în România, ocupând mai multe poziții de conducere în cadrul Partidului Comunist Român și al Partidului Socialist al Muncii. El a fost, de asemenea, un activist cultural și social, promovând valorile tradiționale românești și luptând împotriva influențelor occidentale.
În anii ’90, Păunescu a intrat în conflict cu noile autorități politice din România și a devenit un critic vocal al tranzitiei spre democrație în țară. El a fost, de asemenea, un critic al guvernului și al politicii economice adoptate de România în perioada de tranziție.
În ciuda criticilor și controversei care au însoțit activitatea sa politică, Adrian Păunescu a rămas unul dintre cei mai iubiți și respectați poeți ai României, iar opera sa literară a continuat să inspire și să încânte generații întregi de cititori. În anul 2010, la șapte luni după moartea sa, a fost inaugurat în Piața Universității din București un monument dedicat lui Adrian Păunescu, care reprezintă o imagine stilizată a lui Păunescu ținând în mână un microfon. Monumentul a fost ridicat în semn de recunoștință pentru contribuția sa la literatura și cultura română.
Dreptul la vacanță de Adrian Păunescu
Mari ninsori pe noi să se aștearnă,
Să miroasă-a sărbători de iarnă,
Brazi eterni să lumineze veacul,
Mama să frământe cozonacul.
Dreapta și stânga de Adrian Păunescu
A mai trecut o eră socială,
Au mai murit nevinovaţi destui,
S-a mai intrat în primul an de şcoală,
S-a mai făcut curat printre statui.
Dragostea de care se și moare… de Adrian Păunescu
Nimic nu mă mai poate vindeca,
Oricâte clinici o să mai cutreier,
Eu sunt bolnav de amintirea ta
Și voi muri cu chipul tău în creier.
Dragoste și rană de Adrian Păunescu
Pe tine te iubesc ca pe o rană
Cu care-am fost complice și chirurg,
Pe tine te iubesc ca pe-un amurg
Și ca pe-o răstignire de icoană.
Dragoste mută de Adrian Păunescu
Nu mă pricep să-ți spun poveşti,
dar m-aș ruga să te mai doară
în locurile unde ești
iubirea mea elementară.
Dor târziu de Adrian Păunescu
Mi-e dor de ea,
Mi-e dor de ea,
Ca de-o-ncercare-a morţii.
Dor de pădure de Adrian Păunescu
La ora când mugurii cântă
Deasupra pădurii de cocs,
Ne ține ca sfânt și ca sfântă
Un vechi calendar ortodox.
Iubirea ne poartă departe
Dor de fior de Adrian Păunescu
Dac-ar fi să-nțeleg, când e clipa să mor,
M-aș ruga la ninsori pentr-un ultim fior,
M-aș ruga de ninsori să mă ningă fatal
Dor de Eminescu de Adrian Păunescu
Într-o lume relativă
Ce-a făcut şi-a desfăcut,
Eminescu-i remuşcarea
Dorului de absolut.
Dacă unu şi cu unu