Poate-am adormit
Şi-am visat ceva,
Vis nedesluşit
Că nu eşti a mea.
Mai încep o zi,
Adrian Paunescu
Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți, scriitori și politicieni români ai secolului al XX-lea. Născut la data de 20 iulie 1943 în satul Copăceni din județul Dolj, Păunescu a crescut într-o familie de intelectuali și a descoperit pasiunea pentru poezie încă de la o vârstă fragedă.
De-a lungul vieții sale, Păunescu a scris o serie de poezii și romane celebre, care au rămas în istoria literaturii române. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale se numără „Lacrimile mamei”, „Cântec pentru mama”, „Omul care își scrie singur portretul”, „Inutil ieșind din oraș” și multe altele.
Pe lângă activitatea sa literară, Adrian Păunescu a fost și un important om politic în România, ocupând mai multe poziții de conducere în cadrul Partidului Comunist Român și al Partidului Socialist al Muncii. El a fost, de asemenea, un activist cultural și social, promovând valorile tradiționale românești și luptând împotriva influențelor occidentale.
În anii ’90, Păunescu a intrat în conflict cu noile autorități politice din România și a devenit un critic vocal al tranzitiei spre democrație în țară. El a fost, de asemenea, un critic al guvernului și al politicii economice adoptate de România în perioada de tranziție.
În ciuda criticilor și controversei care au însoțit activitatea sa politică, Adrian Păunescu a rămas unul dintre cei mai iubiți și respectați poeți ai României, iar opera sa literară a continuat să inspire și să încânte generații întregi de cititori. În anul 2010, la șapte luni după moartea sa, a fost inaugurat în Piața Universității din București un monument dedicat lui Adrian Păunescu, care reprezintă o imagine stilizată a lui Păunescu ținând în mână un microfon. Monumentul a fost ridicat în semn de recunoștință pentru contribuția sa la literatura și cultura română.
Felinarele și noaptea de Adrian Păunescu
Grea e și inima mea, cui aș putea să mă plîng,
I-am învățat mai pe toți, ei către mine să vină,
Grea e și inima mea, greu îmi e umărul stîng,
Făt Frumos castrat de Adrian Păunescu
Lucrând cu ardoare să spargă un mit,
să-i dea alte sensuri, forjând la baladă,
se strică zelos ce-am iubit și-am păzit,
sărac și ghebos, Făt Frumos de paradă.
Fărâme de concert de Adrian Păunescu
Aștepți un semn, dar nu-l vei mai primi,
Nu-mi mai găsesc nici ultimele semne,
Afară, dacă nu mă-nșel, e zi,
Să nu mai pui în foc cărbuni și lemne.
False probleme de Adrian Păunescu
Aud mereu veşti proaste despre Pisa,
Cum că se-apleacă şi că o să cadă,
Săracul turn de-o moarte de paradă
Şi fără rost pe lume plânsu-mi-s-a.
Fâlfâitul de Adrian Păunescu
Un duh străin înspăimânta
ninsoarea ce sfârșea să cadă
și toți văzurăm prin perdea
urmele morții pe zăpadă.
Fagurele din via bătrână de Adrian Păunescu
Pe-un parapet de faguri suprapuși,
Albinele lucrează și se-ngână,
Scriind cinstit la proza lui Fănuș,
Că stupu-i nou și via e bătrână.
Fabrica de roluri de Adrian Păunescu
Zefir de primăvară criminală,
Un rai sintetic razna prin oraş,
Aceleaşi flori din bulbi străvechi se scoală,
Minciuni în falimentul uriaş.
Exerciţiul morţii de Adrian Păunescu
În timpul dramei, toate sunt mai clare,
Îmi creşte valul lumii împotrivă,
E-o vizibilitate negativă,
Ce în străfundul ochilor mă doare.
Execuţii de primăvară de Adrian Păunescu
S-a-mbolnăvit pentru a câta oară
Văzduhul de-o lumină fără leac,
Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,
Orice-aş vorbi se-aude „primăvară”.