O, dragii mei, ați devenit o veste
La telefonul așteptării mele,
Și-aud că nici o șansă nu mai este
Și c-ați murit azi-noapte pe șosele.
Adrian Paunescu
Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți, scriitori și politicieni români ai secolului al XX-lea. Născut la data de 20 iulie 1943 în satul Copăceni din județul Dolj, Păunescu a crescut într-o familie de intelectuali și a descoperit pasiunea pentru poezie încă de la o vârstă fragedă.
De-a lungul vieții sale, Păunescu a scris o serie de poezii și romane celebre, care au rămas în istoria literaturii române. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale se numără „Lacrimile mamei”, „Cântec pentru mama”, „Omul care își scrie singur portretul”, „Inutil ieșind din oraș” și multe altele.
Pe lângă activitatea sa literară, Adrian Păunescu a fost și un important om politic în România, ocupând mai multe poziții de conducere în cadrul Partidului Comunist Român și al Partidului Socialist al Muncii. El a fost, de asemenea, un activist cultural și social, promovând valorile tradiționale românești și luptând împotriva influențelor occidentale.
În anii ’90, Păunescu a intrat în conflict cu noile autorități politice din România și a devenit un critic vocal al tranzitiei spre democrație în țară. El a fost, de asemenea, un critic al guvernului și al politicii economice adoptate de România în perioada de tranziție.
În ciuda criticilor și controversei care au însoțit activitatea sa politică, Adrian Păunescu a rămas unul dintre cei mai iubiți și respectați poeți ai României, iar opera sa literară a continuat să inspire și să încânte generații întregi de cititori. În anul 2010, la șapte luni după moartea sa, a fost inaugurat în Piața Universității din București un monument dedicat lui Adrian Păunescu, care reprezintă o imagine stilizată a lui Păunescu ținând în mână un microfon. Monumentul a fost ridicat în semn de recunoștință pentru contribuția sa la literatura și cultura română.
Moartea dinainte de cuvinte de Adrian Păunescu
Doamne, ce m-aș fi făcut dacă mă nășteam, înainte
De-a exista cuvinte?
Cum aș fi spus ceea ce simțeam că trebuie să spun,
Dacă nici urletul nu era bun?
Moartea bătrânilor de Adrian Păunescu
Mai muncim o vreme, tată-mare,
Ca sa strângem bani de-nmormântare,
Mai muncim o vreme, mamă bună,
Și-or să ne îngroape împreună.
Miros de coasă de Adrian Păunescu
E amurg și mai rămân
Lângă foc și amintire,
Mă adun din risipire,
Și încep să cânt păgân.
A fi fire și nefire,
Nu mai știu ce mai îngân,
Mila de albine de Adrian Păunescu
Polenul a uitat să se închine,
e luat de mic din fel de fel de flori
și prefăcut în miere de albine
și pus în faguri încercuitori.
Mi-e sufletul un câine pe şosea de Adrian Păunescu
Mi-e sufletul un câine de pripas,
În plină iarnă, pe-o autostradă,
Cei care se grăbesc n-au timp să-l vadă,
Dar eu, inconştientul, cui îl las?
Mi-e somn, pe viață și pe moarte de Adrian Păunescu
Mi-e somn adânc şi obosit sunt foarte,
Nu mă mai recunosc în tot ce fac,
Vreau somnoterapie de un veac
Într-un gheţar de lacrimi, de departe.
Mi-e frig de frigul… de Adrian Păunescu
Mi-e frig de frigul omului pe care,
Îndată ce în glorie s-a frânt,
Familia l-a dus la-nmormântare
Și l-a lasat acolo, în pământ.
Mere și rouă de Adrian Păunescu
Carnea ta miroase-a mere, gura ta miroase-a mere,
Două clopote de mere și de rouă vor să bată
Unde stau acuma sânii luminați de-o rea plăcere.
Melcul de Adrian Păunescu
De curând,
m-am întâlnit cu melcul,
care a plecat în aceeași direcție cu mine
acum 20 de ani.
El n-are nevroză.