Aurora de George Coşbuc

Poezia „Aurora” de George Coșbuc este una dintre cele mai cunoscute poezii ale autorului și este dedicată fenomenului natural al răsăritului de soare.

În această poezie, autorul descrie frumusețea și misterul momentului când soarele apare pe cer, sub forma unei femei care se ridică din mare și îmbrățișează pământul. El evidențiază contrastul dintre întunericul nopții și lumina soarelui care luminează lumea și îi oferă speranță.

De asemenea, poezia este considerată a fi o alegorie pentru renaștere și speranță într-o perioadă de dificultăți, fiind scrisă la începutul secolului XX, când România se confrunta cu probleme economice și politice majore.

„Aurora” este una dintre cele mai iubite poezii ale literaturii române și este inclusă în majoritatea manualelor de literatură.

---

Tu regină majestoasă, prietena lui Dumnezeu,
Ca un râu d’argint să varsă luminosul păr al tău
Peste drăgălașii umeri, când răsari însvăpăiată,
Nobilă, cu ochi de zâmbet și cu mers ușor de fată.
Și cum vii, o visătoare, rătăcind pe cer așa,
Tu pierzi una câte una stelele din salba ta.

Te-ai împodobit, Frumoaso, cu tot ce-i frumos sub soare,
Și Zâmbești cu ochii umezi de mărire și splendoare,
Arătând șireată pieptul desvelit d-al tău veșmânt,
Și din cer adânc lumina și-admirarea pe pământ.
Norii-n calea ta cu vuiet speriați se’ndepărtează,
Ca tu-i biruiești, Stăpâno, cu puterea ta vitează.

Cât esti tu de bună, Doamnă ! Tu, cea cu alai de stele,
Faci cărările, frumoase presărând argint pe ele,
Pui vopsea de argint – pe vârful munților intunecoși
Și te legeni blândă’n carul înjugat cu tauri roși.
Tu te lupți prin întuneric cu-ntunericul, și, plină
De puterea ta, lumina se renaște din lumină.

Tu prin munții cu prăpăstii ți-ai bătătorit poteci
Si cu pieptul alb de fată luminând în cale treci,
Iar dușmanii tăi se-nchină și se umilesc în cale;
Nu atât însă puterii, pe cât frumuseții tale,
Când zăresc ieșind din umbră ochii tăi nebiruiți,
Pieptul alb și fruntea albă și obrajii înfloriți.

Te salut, frumoasă Doamnă, fiica cerului senin,
Inima tu mi-ontărește, că din inimă mă-nchin,
Ruga mea să-ți fie-aminte, că din suflet eu trimit-o,
Și când te întorci în ceruri, tu să nu te uiți, iubito.

Rezumat extins la poezia Aurora de George Coşbuc

Poezia „Aurora” de George Coșbuc a fost publicată pentru prima dată în anul 1896 și face parte din volumul său de debut, „Păcatele tinereții și alte poezii”.

În această poezie, autorul descrie frumusețea răsăritului și transformarea naturii din întuneric în lumină. Acesta personifică elementele naturii, dând viață soarelui, stelelor și păsărilor, dar și tristeții și greutății lumii. Mesajul final al poeziei este acela că speranța și lumina vor birui întotdeauna întunericul și deznădejdea.

Poezia este scrisă într-un stil poetic clasic, cu rime încrucișate și versuri regulate, iar metaforele și simbolurile folosite contribuie la crearea unei imagini vizuale puternice a naturii și a transformării sale.

Această poezie este una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale lui George Coșbuc și a fost inclusă în multe antologii de poezie românească.