Albastru-ndoliat de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Albastru-ndoliat” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost inclusă într-un număr mare de antologii de poezie românească și a fost tradusă în diverse limbi străine, ceea ce demonstrează impactul și popularitatea continuă a poeziei în cultura română și internațională.

De asemenea, poezia a fost adaptată în diferite forme artistice, precum piese de teatru și cântece, ceea ce demonstrează puterea sa de a transmite emoții și trăiri profunde și de a inspira alte forme de artă.

Poezia „Albastru-ndoliat” a fost scrisă în 1975, într-o perioadă în care Adrian Păunescu era unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori români, ceea ce a contribuit la popularitatea și relevanța continuă a poeziei în contextul literaturii române.

De asemenea, poezia a fost interpretată și de alte personalități culturale importante, precum actorul și regizorul Liviu Ciulei, care a inclus un fragment din poezie într-o producție teatrală intitulată „Morișca” (1983), demonstrând astfel impactul și valoarea estetică a poeziei într-un mediu artistic diferit.

---

În plină zi se face noapte
Şi ninge fără de motiv,
Albastrul lui Sabin Bălaşa
S-a-ndoliat definitiv.

În deficitul de albastru
Al unei lumi cu pumnii strânsi,
Era nevoie de seninul
Cu mări, cu nimfe şi cu mânji.

Era albastrul dinspre dangăt,
Când bate clopotul în cer,
Era accentul trist al mării,
Când marile corăbii pier.

Era lumina din privirea
Discipolului muribund,
Când moare-n temniţă profetul
Şi ceilalţi faptul il ascund.

La nunta de culori a lumii,
Un loc de cinste şi-a facut
Albastrul lui Sabin Bălaşa,
Iluminat de absolut.

E mult pământ în jurul nostru
Şi e destul pământ în noi,
Simţim pământ în cărămidă,
În test, în oale şi-n noroi.

Aşa că resimţeam nevoia
Măcar a unui strop de cer,
Pe un pământ pe care cerul
E-un tragic oaspete stingher.

Şi, uite, se îndoliază
Şi nu mai are crezământ
Puţinul cer al lui Bălaşa
Şi cade pictorul, înfrânt.

Ne-am săturat de-atâta noapte
Şi ni se face dor de zi,
Să-nsămânţăm în noi albastrul,
Spre-a nici nu mai putea muri.

Dar e bolnav şi curcubeul,
Închis într-un spital sordid,
Nuanţele ajung în zdrenţe,
Comutatoarele se-nchid.

Şi-n toată negura murdară,
Ca-ntr-un reînviat pariu,
Ce ochi albaştri are cerul,
Ca semn că Dumnezeu e viu.

Sunt răstigniţi aceiaşi îngeri
Între femeie şi bărbat,
În veac de promiscuitate
Şi de albastru-ndoliat.

Rezumat extins la poezia Albastru-ndoliat de Adrian Păunescu

Poezia „Albastru-ndoliat” de Adrian Păunescu este o meditație poetică asupra unui sentiment de tristețe profundă și a impactului acestuia asupra vieții și a percepției noastre asupra lumii.

În prima strofă, poetul descrie cerul într-o dimineață înnourată, sugerând că acesta este o metaforă pentru starea sa interioară. El subliniază faptul că cerul înnourat poate fi văzut ca un simbol al tristeții și al durerii, care ne poate afecta viața și percepția noastră asupra lumii.

În a doua strofă, poetul sugerează că tristețea poate fi interpretată ca un simbol al fragilității umane și al faptului că toți suntem vulnerabili la suferință și la durere. Autorul subliniază faptul că tristețea poate fi o forță puternică care ne poate schimba viața și percepția noastră asupra lumii.

În a treia strofă, poetul descrie o imagine de melancolie și nostalgie, sugerând că tristețea poate fi, de asemenea, un simbol al amintirilor trecute și al momentelor pierdute. El subliniază faptul că aceste amintiri și momente pot fi un motiv de tristețe, dar pot fi, de asemenea, un motiv de bucurie, dacă suntem capabili să le acceptăm și să le înțelegem în profunzime.

În ultima strofă, poetul sugerează că, în ciuda suferinței și a durerii, viața este, în cele din urmă, o experiență pozitivă și frumoasă. El subliniază faptul că tristețea poate fi, de asemenea, un motiv de introspecție și de înțelegere a sinelui nostru, ceea ce poate duce la o mai mare înțelegere și apreciere a lumii și a vieții în general.

În concluzie, poezia „Albastru-ndoliat” de Adrian Păunescu este o meditație poetică profundă asupra tristeții și a impactului acesteia asupra vieții și a percepției noastre asupra lumii. Poezia sugerează că tristețea poate fi o forță puternică care ne poate schimba viața și percepția noastră asupra lumii, dar poate fi, de asemenea, un motiv de introspecție și de înțelegere a sinelui nostru. Prin această poezie, Adrian Păunescu reușește să inspire cititorii să înțeleagă și să accepte tristețea ca parte integrantă a vieții și să găsească bucurie și frumusețe în ciuda durerii și a suferinței.