Adio, la Târgoviște de Grigore Alexandrescu

Poezia „Adio, la Târgoviște” de Grigore Alexandrescu este un poem narativ care prezintă evenimentele tragice ale vieții lui Vlad Țepeș, voievodul Țării Românești, care este înfrânt de turci și apoi executat la Târgoviște. Poezia este structurată în trei părți, prezentând momentul în care Vlad este capturat, torturat și executat, apoi înmormântat și urmat de lamentările celor care îl plâng.

Deși este o poezie narativă, Alexandrescu utilizează tehnici poetice pentru a crea imagini puternice, precum personificarea, metafora și aliterația. În plus, poetul subliniază eroismul lui Vlad Țepeș, prezentându-l ca pe un lider puternic și curajos, care își apără țara și poporul în fața inamicilor.

Poezia a fost scrisă într-un moment în care România se lupta să-și câștige independența față de Imperiul Otoman, iar figura lui Vlad Țepeș era văzută ca un simbol al luptei pentru independență și a apărării naționale. De-a lungul timpului, poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii din literatura română, fiind inclusă în manualele școlare și adesea recitată în momente importante ale istoriei naționale.”

Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună şi umbra de eroi,
În liniste, tăcere, văd lumea adormită
Ce uita-n timpul nopții necazuri şi nevoi.
Dar cine se aude şi ce este asteptat sunet?
Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas?
Pamântul îl clăteste războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, şoapte, trece, vâjâie-un glas…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.
Căci armele, vitejii si toate au tăcut.
Asa orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei şi-a Romei a trecut.
Şi pe tărâna-aceea, de care-odinioară
Se spaimântau tiranii, de frica tremurând,
Al nopții tâlhar vine si păsări cobe zboară,
Pe monumente trece pastorul şuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cararea, în fundul unui crâng.
Şi las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am speranța sa aflu mulțumire;
Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc,
Să văd a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcând ale lor ramuri spre-azurele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, s-aici sălbatici vii.
Din coasta-acestor stânce, din vârful astui munte,
De unde îşi apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumina pe-a mea frunte
Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hranit,
Ca ale mării repezi şi groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând ca nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând ca pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Ramâne dimineața din visuri care zbor;
Aşa, fără-ndoială, amara mea viața
De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheață
Şi nici o floare n-afla sărmanul călător.
Dar însa suvenirul fiițelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfațisat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste masură mă văd îndestulat;
Fugiýi, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânara mea vârstă curând ați adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Aşa nenorocirea uscând a vârstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira şi mă duc.

Rezumat extins la poezia „Adio, la Târgoviște de Grigore Alexandrescu

Poezia „Adio La Targoviste” scrisă de Grigore Alexandrescu este o elegie pentru domnitorul Țării Românești, Vlad Țepeș, cunoscut sub numele de Dracula. Poezia este structurată în trei părți, fiecare cu un ton diferit. În prima parte, poetul descrie pe scurt personalitatea și faptele domnitorului Vlad Țepeș, precum și influența lui asupra istoriei românești. În a doua parte, poetul reflectă asupra impactului morții lui Vlad Țepeș asupra țării și poporului român, exprimând tristețea și disperarea lor. În ultima parte, poetul spune „adio” domnitorului și exprimă dorința ca acesta să fie condus de îngeri la o locație eternă și fericită.

Poezia este scrisă într-un stil formal, cu un vocabular bogat și sofisticat, și conține multe metafore și imagini poetice. De asemenea, poetul folosește un ton solemn și grav pentru a exprima importanța și impactul lui Vlad Țepeș asupra istoriei românești.

„Adio La Targoviste” a fost o poezie extrem de populară în secolul al XIX-lea, fiind considerată una dintre cele mai bune poezii scrise în limba română. Ea a fost inclusă în multe antologii de literatură română și a fost studiată în școlile din România ca exemplu de poezie patriotică și istorică.