Abia acum de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Abia acum” de Adrian Păunescu este că a fost scrisă în 1988, într-un moment istoric important pentru România. În acea perioadă, România se confrunta cu un regim comunist opresiv, iar poezia lui Păunescu, care vorbește despre libertatea de a trăi la intensitate maximă, a devenit o formă de protest subtilă împotriva regimului comunist.

De asemenea, această poezie a fost inclusă în volumul „Lectură de poezie”, publicat în 1991, care a fost unul dintre primele volume de poezie apărute după revoluția din 1989 și care a avut un impact semnificativ asupra scenei literare românești post-revoluționare.

Rănit la piept de crivăţul câinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Când simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Şi rănile mereu mă vor durea,
Slăvind întâmpinarea ta târzie
Şi-abia acum îţi spun „iubita mea”,
Când nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.

Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
Deodată, am rămas rănit de crivăţ,
Gesticulând spre minus infinit
Şi construind delicte împotrivă-ţi.

Atunci când totul se-ntâmpla firesc
Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
Şi-abia acum încep să te iubesc
Când simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Deodată, ce spun eu şi ce spui tu
Sunt două îngheţate limbi străine
Şi la hotarul dintre da şi nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tïne.

Rezumat extins la poezia Abia acum de Adrian Păunescu

Poezia „Abia acum” de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra condiției umane și a timpului care trece. În această poezie, poetul își exprimă remușcările și tristețea pentru faptul că nu a trăit viața la intensitate maximă și că a pierdut ocazii prețioase.

Poezia începe cu o imagine a naturii care trece prin schimbări de la anotimp la anotimp și sugerează ideea că timpul trece neîncetat, indiferent de voința noastră. Poetul își amintește de momentele frumoase din trecut, dar se întreabă dacă a trăit cu adevărat acele momente la intensitate maximă sau le-a lăsat să treacă fără să le trăiască cu adevărat.

Poezia continuă cu o meditație asupra ideii de moarte și a faptului că timpul ne ia totul, inclusiv propria viață. Poetul regretă faptul că nu a trăit viața la intensitate maximă și că a pierdut ocazii prețioase de a trăi din plin.

În final, poetul își exprimă speranța că încă mai are timp să trăiască viața la intensitate maximă și să nu mai lase ocaziile prețioase să-i treacă neobservate. Poezia se încheie cu un apel la acțiune, invocând ideea că timpul este prea prețios pentru a fi irosit și că trebuie să trăim fiecare moment la maximum.

În concluzie, poezia „Abia acum” de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra timpului și a condiției umane, exprimând remușcări și tristețe pentru oportunitățile pierdute, dar în același timp, încurajând lectura să trăiască fiecare moment la intensitate maximă și să nu mai lase ocaziile prețioase să treacă neobservate.