Mere și rouă de Adrian Păunescu

Una dintre caracteristicile poeziei „Mere și rouă” de Adrian Păunescu este utilizarea imagistică puternică pentru a crea o atmosferă distinctă și vibrantă. În poezie, fructele sunt personificate și iau viață, devenind simboluri ale naturii și ale vieții.

De asemenea, poezia abordează tema ciclului vieții, prin prezentarea stadiilor de la rodirea pământului până la prăbușirea fructelor și întoarcerea lor la pământ. Aceasta sugerează fragilitatea și trecerea inevitabilă a timpului.

Poezia prezintă, de asemenea, o perspectivă filozofică asupra existenței și a ciclului vieții, sugerând că toate lucrurile sunt parte a unui ciclu continuu de creație și distrugere, și că tot ceea ce este creat trebuie să se întoarcă în cele din urmă la pământ, devenind parte a ciclului natural.

Această poezie este, de asemenea, exemplul frumuseții simple a lucrurilor din jurul nostru, precum merele și roua dimineții, și sugerează că, chiar și în cele mai obișnuite lucruri, se poate găsi o frumusețe și o înțelegere mai profundă a lumii noastre.

---

Carnea ta miroase-a mere, gura ta miroase-a mere,
Două clopote de mere și de rouă vor să bată
Unde stau acuma sânii luminați de-o rea plăcere.

Te cunosc de-atâta vreme, dulcea mea virgină sfântă,
Te cunosc de o secundă, straniul meu neant de mere,
Pe pereții ființei mele aud gura ta cum cântă,
Aud gura ta cum plânge, cum refuză și cum cere.

De iubire și de patimi nu ne-a mai ajuns pământul
Și acum plutim pe pietre, câte sunt aici în lume,
Carnea ta miroase-a mere pe care le coace vântul,
Gura ta miroase-a flăcări peste brumele postume.

Cine ești, iubită tristă, cine ești de-ți dă putere
Îngerul de măr albastru ce păzește-această pace?
Culcă-ți capul pe o creangă, capul tău cu gust de mere.
Carnea ta miroase-a mere ce se coc venind încoace.

Rezumat extins la poezia Mere și rouă de Adrian Păunescu

Poezia „Mere și rouă” de Adrian Păunescu este o meditație asupra trecerii timpului și a efemerității vieții, în contrast cu natura care pare să aibă o eternitate. Poezia este scrisă într-un stil narativ, cu elemente lirice, care evidențiază frumusețea și puterea naturii în comparație cu fragilitatea și limitările umane.

În prima strofă, poetul descrie un peisaj de vară în care merele sunt culese și roua încă mai strălucește pe iarbă. Deși pare să fie un moment de bucurie, poetul observă că aceste momente de frumusețe și îmbelșugare sunt trecătoare, sugerând astfel ideea de efemeritate și de trecere inevitabilă a timpului.

În a doua strofă, poetul face o comparație între natura care pare să fie nemuritoare și omul care, deși este capabil să creeze lucruri frumoase, este limitat de trecerea timpului și de efemeritatea vieții. De asemenea, poetul sugerează că omul este încă în căutarea unei permanențe, o căutare fără succes deoarece efemeritatea este o realitate inerentă vieții.

În ultima strofă, poetul conchide că, deși viața este trecătoare, aceasta este totuși frumoasă și merită trăită. El sugerează că putem găsi frumusețe și în cele mai mici lucruri, iar acestea ne pot aduce fericire și împlinire.

În ansamblu, poezia „Mere și rouă” ne învață să apreciem frumusețea vieții și a naturii, dar și să acceptăm inevitabilitatea trecerii timpului și a efemerității vieții umane. Poezia sugerează că, în ciuda acestei efemerități, putem găsi fericire și împlinire în momentele mici și aparent neînsemnate.