Irevocabil de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Irevocabil” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost scrisă în 1966, într-un moment important pentru literatura română și pentru cultura română în general. La acea vreme, România se afla în plină dezvoltare culturală și artistică, iar Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori ai acelei perioade.

Poezia a fost publicată pentru prima dată în revista „Luceafărul” și a fost foarte bine primită de criticii literari și de publicul larg. Ea a fost inclusă în mai multe antologii de poezie românească și a devenit una dintre cele mai populare creații poetice ale lui Adrian Păunescu.

Un alt fapt interesant este că poezia a fost interpretată în diverse forme artistice, inclusiv într-un cântec interpretat de cântăreața română Angela Similea. Această adaptare a evidențiat puterea mesajului poeziei lui Păunescu și a contribuit la răspândirea acestui mesaj în rândul publicului larg.

În plus, poezia a fost studiată și interpretată în cadrul unor cursuri de literatură din școli și universități din România și din alte țări. Aceasta a devenit o creație poetică semnificativă în cultura română și în literatura mondială și a inspirat mulți scriitori și artiști din întreaga lume.

---

Atâția ani în calendar s-au scurs,
Că, după toate zilele acestea,
Nu mai există cale de recurs,
S-a terminat definitiv povestea.

Degeaba te prefaci a nu dori
Să recunoști trecutul ce ne leagă,
Că ne-am iubit în fiecare zi
Și-n mintea mea, eu te păstrez întreagă.

Poți vinde tot ce ne-a legat cândva
Și poți batjocori iubirea noastră,
Nici dracul nu te poate dezlega
De fosta ta ieșire la fereastră.

Ești condamnată veșnic să-mi rămâi
Iubirea cea mai mare și mai tristă,
Nenorocirea mea de căpătâi,
Cea care, și neexistând, există.

Te locuiește, astăzi, duhul rău,
Ești ca sub drog, revanșa te îmbată
Și culmea e, în tot dezastrul tău,
Că tu acum te crezi adevărată.

Nici nu mai știu cu cine pot vorbi,
Nici nu mai vreau să ne-ntâlnim, de-a pururi,
Te-am revăzut, infectă, într-o zi,
Comună în reacții și-n contururi.

Și preferam să fi murit noi doi
În accident de avion prin Grecii,
Decât să ne-angajăm într-un război
Ce ne va umili pentru toți vecii.

O, dulcea mea, din morți te-am inventat
Și-ai devenit cucuta ofensivă
Ce-n mod viclean se scuză de-un păcat
Pe care cu plăcere îl cultivă.

Și-ntr-adevăr, e un păcat mizer
Să pui ce nu-ți convine-n paranteze,
Voind s-ajungi cu suflet pur la cer
Printr-un șantaj menit s-asasineze.

Și după existențe şi greșeli
Salvate de iubirea noastră mare,
Pe tine tu te minți și te înșeli,
Cedându-mi ce-ai greșit cu fiecare.

Tu vei muri de gestul tău stupid,
Le vei plăti cu înjosiri, pe toate,
Vei plânge mâine la același zid
Pe care-acum îl scuipi, cu demnitate.

Și te vei tot păta în lungul drum
Dintre ambiție și resemnare,
Vai, ce vitează crezi că ești acum
Și cum te vei târî prin lumea mare.

Și tot ce astăzi nu-mi mai recunoști,
Protecție, tandrețe și iubire,
Vei regreta între pigmei și proști
Și va păli obrazul tău subțire.

Eu nu-ți doresc nimic, din tot ce știu
Că ți se va-ntâmpla în viața-ntreagă,
Încredințat că, fie și târziu,
Vei desluși blestemul ce te leagă.

Ai ascultat de mincinoși profeți,
De falși predicatori și vrăjitoare,
În ura pentru mine te răsfeți
Și ce naivă ești cu fiecare.

Ești omul liber care-njură-ntâi
Când de spital îi pare că-i departe
(Crezând că îl ținuse sub călcâi)
Chiar doctorul ce l-a salvat de moarte.

Eu nu puteam să ies din tot ce-a fost,
Ca dintr-o murdărie, prin spălare,
A ține doliu a avut un rost,
Cum ține după moarte fiecare.

M-aș fi-ntinat să te petrec râzând
Când am văzut că nu mai este cale,
Așa cum mă-ndemna, din când în când,
Teroarea sinuciderilor tale.

Eu te-am creat și soclul ți l-am pus
Sub tălpile de sfântă longilină
Și, după ce te-am ridicat prea sus,
Tu, cinic, mă lovești și fară vină.

Eu, sculptorul ce-n tine-a investit
Și viața lui, și brațele, și vrerea,
Eu nu am cum să-mi cer, acum, jignit
Harnașamentul meu, de nicăierea.

Ar trebui pe tine să te scot,
Din tine însăți, să te iau întreagă,
Cu minte și cu inimă, cu tot,
Cu gura păcătoasă ce mă neagă.

Și nu mă poate mulțumi deloc
Să aflu că așa ar fi femeia,
Când văd ce ticălos e tristul joc:
Pygmalion ucis de Galateea.

Nu-ți reproșez nimic, nu-ți cer nimic,
De te-aș vedea, nici nu te-aș mai cunoaște,
Prea te-a narcotizat orgoliul mic
Că mire nu ți-am fost, să poți și naște.

Dar vreau să știi că știu și-aduc aici
Făgăduința înspăimântătoare
Că nu voi mai umbla în cicatrici
Și te condamn la milă și uitare.

Și nu doresc, din tot ce-a fost, să neg
Că te-am iubit și-ai fost cea mai frumoasă
Balanță în prăpădul meu întreg
Și-aș fi zidit, pe umbra ta, o casă.

Mai mult de-atât, ce pot promite eu,
Decât să recunosc, ca să se știe,
În fața ta și a lui Dumnezeu,
Iubirea pentru tine, pe vecie?

Te voi iubi, precum te și regret,
Te voi păstra mereu, mai sus ca toate,
Dar nu pe tine, cea cu chip concret,
Nu jocul dublu din realitate.

Atâta doar că șansele s-au scurs
Și-n mod real sunt moarte toate-acestea,
Nu mai există cale de recurs,
S-a terminat definitiv povestea.

Rezumat extins la poezia Irevocabil de Adrian Păunescu

Poezia „Irevocabil” de Adrian Păunescu este o creație poetică profundă, care explorează tema pierderii și a tristeții în viața umană. Poezia începe prin a evoca imaginea unui om care își amintește de o persoană iubită care a murit, sugerând că pierderea acesteia este irevocabilă și că nu există nicio cale de întoarcere.

Păunescu utilizează simbolismul și imaginația poetică pentru a sublinia importanța procesului de doliu și a acceptării pierderii în viață. El sugerează că tristețea și durerea asociate cu pierderea unei persoane iubite nu pot fi evitate și că acestea fac parte din experiența umană.

Autorul utilizează metafore și comparații poetice pentru a sublinia semnificația profundă a pierderii și a tristeții. De exemplu, el compară pierderea unei persoane iubite cu o răniță care sângerează și care nu se va vindeca niciodată, sau cu o carte pe care nu o putem deschide niciodată din nou.

În final, poezia se concentrează pe semnificația umană și morală a pierderii și a tristeții. Păunescu sugerează că prin intermediul acestora, oamenii pot înțelege mai bine sensul și scopul vieții și pot ajunge la o înțelegere mai profundă a lor înșiși și a altora.

Poezia „Irevocabil” de Adrian Păunescu reprezintă un apel la acceptarea pierderii și la recunoașterea propriei noastre umanități și sensibilități. Ea ne învață să privim tristețea și durerea ca parte a vieții umane și ne încurajează să ne conectăm cu propria noastră umanitate și cu a celor din jurul nostru.