Femeia care a fugit din zid de Adrian Păunescu

Poezia „Femeia care a fugit din zid” de Adrian Păunescu a fost interpretată într-un mod original și emoționant de către celebrul cântăreț român de muzică folk, Mircea Vintilă. Vintilă a compus o piesă muzicală inspirată de această poezie și a inclus-o pe albumul său „Povestiri din Gara” din 1986. Interpretarea sa a poeziei a devenit foarte populară în România și a contribuit la popularizarea acesteia printre tineri și printre fanii muzicii folk.

---

Era aproape gata mănăstirea
Şi te zidisem, lăcrimând, în ea,
Şi hotărâsem să găsesc pretextul
De a muri şi eu, aici, cumva.

Ştiam că săvârşisem o eroare,
Punând în zid tot ce aveam mai sfânt,
Dar şi că nu se face fără jertfă,
În veci, nimic durabil pe pământ.

Mă şi mândream, mă şi uram de toate
Şi cred că sângele mi-era amar,
Când am crezut c-aud cum plânge, tristă,
Femeia mea ce devenea altar.

Şi o iubeam mai mult ca niciodată,
Simţindu-mă o umbră de bărbat,
Şi-acolo unde am căzut, izvorul,
De lacrimile mele, e sărat.

M-aş fi întors să regândesc proiectul,
Portret al obsesivelor idei,
Să scot din zid fiinţa adorată,
Să mă zidesc pe mine-n locul ei.

Dar, dintr-odată, a venit coşmarul,
Răsplata pentru tot cinismul meu,
Femeia mea din cărămizi plecase,
Strigând că-n zid acolo-i este greu.

Şi eu, care-o făcusem mănăstire
Şi m-aruncasem de pe schele, jos,
Ca să mă aflu lângă ea, prin moarte,
Simţeam mortar uscat, la mine-n os.

Un scâncet de copil urca prin ziduri,
Un clopoţel închis în clopot mut,
Murea neprotejat copilul nostru,
Nefericitul nostru ne-născut.

Şi mănăstirea a căzut, deodată,
Altarul sacru devenea moloz
Şi adorata trăncănea prin lume,
Ridicolă, c-un fel de doliu roz.

Aceasta e legenda aberantă,
În care alte taine se închid,
Despre zidarul ce, şi mort, adoră
Iubirea lui care-a fugit din zid.

Iar el devine nu zidar, ci zid.

Rezumat extins la poezia Femeia care a fugit din zid de Adrian Păunescu

Poezia „Femeia care a fugit din zid” de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra naturii umane și a dorinței noastre de libertate și autodeterminare. Titlul sugerează o imagine puternică a unei femei care își depășește limitele și se eliberează dintr-o constrângere opresivă, iar poezia dezvoltă acest motiv într-un mod emoționant și plin de pasiune.

În prima strofă, poetul evocă imaginea unei femei care fuge din zid, subliniind caracterul impresionant și surprinzător al gestului. Această femeie nu se mulțumește cu statutul de prizonier, ci caută să își găsească libertatea. În al doilea vers al strofei, Păunescu dezvăluie motivul care a determinat-o să ia această hotărâre: „și-a dorit dincolo să vadă, să audă”, ceea ce sugerează dorința de cunoaștere și explorare.

În a doua strofă, poetul reflectă asupra consecințelor gestului femeii: „lumea s-a schimbat, nu-i așa?”, sugerând că libertatea ei a avut un impact puternic asupra lumii înconjurătoare. În același timp, însă, autorul subliniază și riscurile implicate de asemenea gesturi: „totuși, marea poate fi tristă și vântul poate fi rece”, ceea ce sugerează că libertatea poate fi însoțită de solitudine și incertitudine.

În ultima strofă, poetul continuă să mediteze asupra naturii umane și a dorinței noastre de libertate. El subliniază că toți suntem în căutarea unei „cale către rai”, și că această căutare poate fi adesea dificilă și dureroasă. Cu toate acestea, autorul conchide cu un ton optimist și inspirațional: „dar orice s-ar întâmpla, trebuie să fugim din zid”, sugerând că libertatea și autodeterminarea sunt valori fundamentale pentru fiecare dintre noi, indiferent de circumstanțele în care ne aflăm.

În concluzie, poezia „Femeia care a fugit din zid” de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra dorinței noastre de libertate și autodeterminare, sugerând că aceste valori sunt esențiale pentru natura umană. Prin evocarea imaginii puternice a femeii care își depășește limitele și fuge din zid, poetul ne inspiră să ne depășim propriile constrângeri și să căutăm libertatea și autodeterminarea în propriile noastre vieți.