Doamne, toamna de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Doamne, toamna” de Adrian Păunescu este că a fost scrisă în 1981, în timp ce poetul se afla în închisoare pentru opoziția sa față de regimul comunist din România. În ciuda condițiilor dificile de detenție, Păunescu a continuat să scrie poezie, iar „Doamne, toamna” a devenit una dintre cele mai renumite poezii ale sale.

De asemenea, poezia a fost interpretată de către artiști și interpreți de muzică populară din România, precum Ștefan Hrușcă, care a realizat o variantă muzicală a poeziei. „Doamne, toamna” este considerată una dintre cele mai populare și îndrăgite poezii ale lui Adrian Păunescu, fiind apreciată de publicul larg pentru mesajul său profund și pentru frumusețea versurilor.

---

Doamne, toamna e a noastră, după-atâtea triste lupte,
Cad trezorerii rănite peste frunzele corupte,
Caii morţi ai altui secol intră brusc în barieră,
Cei avuţi sunt foarte sceptici, cei fără nimic mai speră.

larăşi urcă la lumină cele care-au fost ascunse
Și-i bolnav ficatul nostru în inflația de frunze,
Prin ziarele mizere, numai crime şi cancanuri,
Trec făclii de stinse birje către şi mai stinse hanuri.

Totul e o stampă veche, care-ncet se redeşteaptă,
Prin oraşe vindecate de miros de pară coaptă,
Domnitori scheletici suie, cu figurative dote,
Și-și fac loc, pe veşnicie, în prea slabele bancnote.

Prin ferestre devastate trece vara care moare
Și-nainte de a se pierde, pune gura pe izvoare,
Un fior ni se curbează, dinspre ceafa, jos, pe şiră
Și de-atâta ger în peşteri, îngerii în cer transpiră.

Clopote desfigurate bat în fabricile moarte,
De atâţia ani de zile, nimeni n-a mai scris o carte,
Ultima vitrină-a vieţii este spaţiul de la Morgă,
Cineva, ce nu se vede, cântă vinovat la orgă.

Sunt excepţii de la toamnă, uneori e cald şi bine,
Să se vadă disperarea, nu în oameni, ci-n albine,
Ele caută o floare, care nici nu mai există,
Doamne, toamna, şi albina este singură şi tristă.

Absolvenţi de matematici trebuie acum în pieţe,
Preţurile să le afle şi pe noi să ne înveţe,
Absolvenţi de limbi străine trebuie să ne traducă
O politică străină şi-acel iod, ascuns în nucă.

Prin cetăţile latine ale Daciei pierite,
Ritm de bani care se schimbă, ritm de tragice copite,
Toţi se duc care-ncotrova, pretutindeni numai goană,
Cad mecanicii de lifturi din condiţia umană.

Nu sunt bani la şcoli şi teatre, să se dea cu var pereţii,
Ca să supravieţuiască şcoala vieţii, teatrul vieţii,
Vai, poporul nerentabil nu produce cât consumă,
Dar i-au mai rămas dovlecii, după-un prim accent de brumă.

Pirostrii de foc albastru dau ocoluri pe mirişte,
Roata de rezervă-a lumii parcă-ncepe să se mişte,
Vai, ferestre de spitale, ca nişte orbite goale,
Cine, dintre cei de-afară, v-ar putea lua din jale?

Doamne, dragostea declină hohotiri de frunze moarte,
Nu se ştie, nu se ştie cine merge mai departe,
Frigul ne aduce-aminte remuşcări din vremi uituce,
Un bătrân cu chip de calcar vreascuri noi în brațe duce.

Încă-o pată de rugină, încă o diversiune,
Numai ceea ce se simte, totuşi, nu se poate spune,
Sângele crucificării parcă se decolorează,
Nici un subiect al frazei nu ne mai rămâne-n frază.

Întâmplări impersonale, parcă nimeni nu le face.
Un război etern e lumea, sub narcoticul de pace,
Demisionează mila dintr-un om ce nu se-ndură,
Doamne, treci în contul toamnei frunzele ce-mi cad pe gură.

Şi ce dor de cele care nu mai sunt, de ochi mă ţine,
Şi ce schi deprind copiii, peste sângele din mine,
Fac şi eu un gest, cu mâna, ca şi când aş risipi-o,
Ca şi când aş prinde-o frunză. Ca şi când ar fi Adio.

Rezumat la poezia Doamne, toamna de Adrian Păunescu

Poezia „Doamne, toamna” de Adrian Păunescu este o meditație poetică despre trecerea timpului și despre schimbarea anotimpurilor. Poezia începe prin a descrie frumusețea toamnei și culorile sale, dar apoi autorul sugerează că toamna este, de fapt, un simbol al tristeții și al schimbării.

Poezia subliniază că viața este o călătorie și că trecerea anotimpurilor simbolizează trecerea timpului și inevitabilitatea schimbării. Autorul meditează despre fragilitatea vieții și despre faptul că toți oamenii sunt supuși trecerii timpului și schimbării.

Poezia are un ton melancolic și introspectiv, iar autorul sugerează că toamna ar trebui să ne învețe să apreciem frumusețea efemeră a vieții și să ne amintim că toate lucrurile se schimbă și se transformă. Autorul se adresează lui Dumnezeu și îi cere să îi ofere puterea și înțelepciunea necesare pentru a accepta schimbarea și pentru a aprecia fiecare moment al vieții.

În final, poezia „Doamne, toamna” este o meditație poetică despre trecerea timpului și despre schimbarea anotimpurilor. Autorul sugerează că toamna este un simbol al tristeții și al schimbării, dar și că ar trebui să ne învețe să apreciem frumusețea efemeră a vieții și să acceptăm inevitabilitatea schimbării. Poezia reprezintă o meditație profundă asupra fragilității vieții și asupra nevoii de a trăi în prezent și de a aprecia fiecare moment al vieții.