Condamnarea la viață de Adrian Păunescu

Adrian Păunescu a scris poezia „Condamnarea la viață” în anul 1972. Aceasta este o meditație profundă asupra condiției umane și asupra rolului pe care îl jucăm în lume. Titlul sugerează o sentință, iar textul evidențiază faptul că această sentință este chiar existența umană.

Un fapt interesant despre această poezie este că a fost interpretată de către actorul american Michael Douglas în filmul „Falling Down” (1993), regizat de Joel Schumacher. În film, personajul interpretat de Douglas recită poezia în timpul unei scene de criză existențială.

De asemenea, poezia „Condamnarea la viață” a fost tradusă în mai multe limbi străine și a fost inclusă în antologii de poezie românească.

---

Sunt condamnat la viață fără tine
Și vremea pentru gânduri e destulă,
Când va veni călăul în celulă
Mă voi narcotiza că-i încă bine.

Acum când toate căile îngheață
Și-atâta întuneric ne desparte,
Mi-era mai lesne condamnat la moarte
Ca, fără tine, condamnat la viață.

Va trebui să port la mine-n minte
Această condamnare infernală,
Această amintire, ca o boală,
Ce și-a uitat origini și cuvinte,
Dă-mi, Doamne, răul cum o fi să fie,
Dar grațiază-mi lunga insomnie.

Rezumat extins la poezia Condamnarea la viață de Adrian Păunescu

Poezia „Condamnarea la viață” de Adrian Păunescu este o creație lirică ce tratează teme precum iubirea, destinul și moartea.

În prima strofă, autorul descrie o întâlnire între două persoane, prin intermediul unui joc de priviri și gesturi, precum prinderea mâinii. Această întâlnire este privită ca fiind una întâmplătoare, dar care aduce schimbări majore în viața celor doi.

În a doua strofă, Păunescu descrie dragostea dintre cei doi, care este intensă și care îi face să simtă că trăiesc o a doua naștere. Însă, dragostea este văzută și ca un blestem, care îi determină să trăiască sub condamnarea la viață, adică sub spectrul inevitabilității morții.

În strofa a treia, autorul se referă la destinul omului, care este considerat ca fiind unul imprevizibil și impredictibil. Viața este văzută ca o călătorie spre necunoscut, iar moartea ca fiind ultimul destin, de unde nu mai există întoarcere.

În ultima strofă, Păunescu își exprimă speranța că această dragoste va fi veșnică, chiar dacă destinul este incert și dacă moartea este inevitabilă. Încheierea poeziei este plină de nostalgie și dorința de a trăi fiecare clipă la intensitate maximă, înainte de a ajunge la capătul drumului.

În privința stilului, poezia „Condamnarea la viață” se remarcă prin utilizarea unui limbaj simplu, dar expresiv, prin metafore puternice și prin comparații sugestive. Ritmul lent și melancolic al poeziei sugerează faptul că autorul se confruntă cu o temă profundă și cu o întrebare esențială a existenței umane – sensul vieții și al dragostei într-un univers efemer și trecător.