Casă de închiriat de Adrian Păunescu

Această poezie „Casa de închiriat” de Adrian Păunescu a fost scrisă în perioada comunistă din România, când exista o politică oficială de construcții a blocurilor și a locuințelor colective, iar locuințele individuale erau raritate. Poezia pune în discuție și critică această politică de stat, arătând dezavantajele locuirii într-un astfel de sistem și subliniind importanța libertății individuale în alegerea locuinței.

Totodată, poezia dezvăluie și o altă realitate dură a societății comuniste, aceea că nu toți cetățenii aveau acces la o locuință decentă și că uneori, din nevoia de a supraviețui, erau nevoiți să locuiască în condiții precare sau să împartă aceeași locuință cu alți oameni.

---

Ești liberă, de la un punct încolo,
Nu te mai tot feri să mă-ntâlnești,
Ți-ai luat curajul ultim să joci solo,
Nici nu mai știu, nici nu mai caut vești.

Ai fost femeia, totuși, cea mai dulce,
Pe care-am fost în stare s-o iubesc,
Bărbat (nebun cu tine să se culce)
Și-n rest, copilăresc și îngeresc.

Tu, singură, nici nu credeai în tine
Și te-am decomplexat, ca să renaști,
Și ești vioara acordată bine,
Și ești Reînvierea mea de Paști.

Și foaie neagră, tristă foaie verde,
Tu ești un drum, dar nu știi care drum,
Probabil, blestemată a te pierde
Și damă să nu fii, de larg consum.

Oricum, iubirea mea e-atât de mare
Că, nici venind, n-o poți astâmpăra,
Mă poți bârfi duios la fiecare,
Dar nu poți stinge nebunia mea.

Acolo-n viața cu vânzări de case
Și cu adrese ce se schimbă brusc,
Ai să te stingi în cercuri ticăloase,
Așa precum și eu o să mă usc.

Am priceput din ultima scrisoare
Că ți-a intrat în cap să ai și tu
Familie, cum orice doamnă are,
Copil și soț, numai iubire, nu.

Dar ce pot eu să am acum, cu tine?
Suntem niște străini pe niște străzi,
Tu mă eviți și asta nu e bine,
Devii o pradă simplă între prăzi.

Și, după cum te porți, c-un fel de ură,
Eu nu mă pot purta la rândul meu,
Îți mulțumesc de tinerețea pură
Prin care m-am simțit aproape zeu.

Și-ți mulțumesc de ziua și de noaptea,
În care m-apărai de orice rău,
Dar, nu știu cum, aniversarea-a șaptea
A fost otrava sufletului tău.

Sinucigașe gânduri mă răsfață,
Acum, dacă neantului mă lași,
Că mi te construisem pentr-o viață
Și nu pentru-un sezon de chiriași.

Și te-aș ruga, iubită neguroasă,
Să înțelegi și disperarea mea,
Că te-am făcut cu grijă, ca pe-o casă,
În care va trăi altcineva.

Rezumat extins la poezia Casă de închiriat de Adrian Păunescu

Poezia „Casă de închiriat” de Adrian Păunescu este o critică la adresa societății moderne, care se concentrează prea mult pe bani și pe succesul material, neglijând lucrurile cu adevărat importante în viață, cum ar fi iubirea și prietenia.

Prin intermediul unui dialog fictiv între un proprietar de casă și un posibil chiriaș, poezia explorează contrastul dintre valorile materiale și cele spirituale. Proprietarul își prezintă casa drept o proprietate valoroasă, dotată cu toate facilitățile moderne, dar își neglijează complet propria sănătate și relațiile personale. Pe de altă parte, chiriașul își dorește doar un loc în care să se poată simți acasă și să fie alături de cei dragi.

În final, poetul afirmă că aceste lucruri importante în viață nu pot fi închiriate sau cumpărate cu bani, ci trebuie să fie câștigate prin muncă asiduă și prin cultivarea unor relații sincere și autentice.

Poezia transmite un mesaj puternic de a ne concentra pe lucrurile cu adevărat importante în viață și să nu ne lăsăm conduși de materialism și superficialitate.

Astfel, poezia „Casă de închiriat” poate fi considerată o critică socială a excesului de consumism și materialism, precum și o chemare la valorile umane autentice.