Cartea cărților de poezie de Adrian Păunescu

Fapt divers despre poezia „Cartea cărților de poezie” de Adrian Păunescu:

• Poezia a fost publicată în volumul „Călătorie prin țara de nicăieri” (1974), împreună cu alte poezii cu tematică metafizică.
• Adrian Păunescu a fost cunoscut pentru poeziile sale angajate social și politic, dar în această poezie abordează o tematică diferită, respectiv căutarea sensului vieții și adevărului prin poezie.
• Versurile „Eu călător pe drumul fără margini / Voi toți, prietenii mei, mi-ați pus în car / O carte mare și o carte mică / Și un potir de vin, să am mereu har” ilustrează ideea că poezia este o călăuză în căutarea adevărului și a sensului vieții, iar poeții sunt mesagerii care ne împărtășesc din această călătorie.
• Poezia sugerează că poezia nu este doar o formă de exprimare artistică, ci are și o dimensiune spirituală și filozofică.

---

Acum, că viaţa mi-a ieşit prin piele
şi simt că pot, în orice timp, să mor,
m-am internat in versurile mele
ca-ntr-un spital de ultim ajutor.

Brancardierii nu mă bagă-n seamă,
mă port pe mine însumi către pat,
mă-mpart din nou în tată şi în mamă,
deşi în mine i-am amestecat.

Deschid fereastra, să mai intre aer
şi-i iarnă înspre toţi copiii mei,
şi viforul e-un ordin şi un vaier
in clinchete de onomatopei.

Nu-i nimeni pe aici, prin tot pustiul
in care toti spitalizaţii tac?
De ce e-aşa de rece bisturiul,
de parcă nu lucrează de un veac?

Mi-e greu la mine-n poezie, soră,
dă-mi apă, pentru cât m-au hăituit,
şi pentru toată boala mea majoră
injecţie să-mi faci, cu plumb topit.

Şi, vai, n-apare vreo infirmieră,
de doctori nici nu-i vorba pe aici,
spitalul pare-o morgă ce prosperă
în versuri lungi şi-n idealuri mici.

Aş mai întinde braţul către ziduri,
să mai aşez în ele câte-un vers,
dar sunt blocat între zăpezi şi riduri
şi nu se ştie cât mai am de mers.

Şi trebuie, cu-o faţă prea umilă,
la vârsta când se simte vremea rea,
eu, izgonit din lumea fară milă,
să am un loc în poezia mea.

Mă internez în versurile mele,
ca-ntr-un spital de ultim ajutor,
dar totul este oale şi ulcele
în hohotul de râs al tuturor.

Şi fruntea mea a început să ardă,
încep să gem şi, dintr-o dată, strig:
„Să vină grabnic doctorul de gardă,
mă prăbuşesc, mi-e haos şi mi-e frig!”

Dar nu mai mişcă în spital, prin paturi,
nici un bolnav din toti cei internaţi,
mai cruţă-i, moarte, nu vrei să te saturi
de-atâtea vieţi de oameni, câte-nhați?

Şi când întregul meu prăpăd e gata
mi-e dat să simt că nu am de ales,
pe-o cale pleacă mama, pe-alta tata,
eu nu mai am nici pic de înţeles.

E un partaj absurd la mine-n oase,
în două entităţăti mă nasc din nou
şi mama-i geniul artelor frumoase
şi tata e fanaticul erou.

Mă doare trupul şi devin ruine,
cu mine însumi, fără sens, mă bat,
divorţul lor se mai petrece-n mine
şi unde-s, Doamne, eu cu-adevărat?

Că, după-acest model al despărţirii
tot ce am scris se dezagregă lent,
războaie mondiale poartă mirii
şi interjectii trec pe continent.

Nici substantive nu mai sunt, nici verbe
spitalul meu ajunge cimitir,
acum întreaga poezie fierbe
şi nu mai am nici forţa să mă mir.

Adio, mamă şi adio, tată,
voi aţi clădit temeiul, amândoi,
la toată poezia mea, la toată,
şi moartea ei începe de la voi.

Vă văd plecând în două părţi contrare,
vă simt cum mă-mpărţiţi, fară de chip,
fiinţa mea se tânguie şi moare
şi versul se întoarce în nisip.

Şi toată poezia mea se-mparte
în sunetele care o compun,
precum bătrânii pregătiți de moarte
le dau la ceilalţi tot ce au mai bun.

Şi, uite, mor şi eu la mine-n texte,
se-nalţă steagul doliului la porţi,
urât îmi este şi prea greu îmi este,
când aflu că şi doctorii sunt morţi.

Mă internez la mine-n poezie
ca-ntr-un spital de bine şi noroc,
şi, vai, clădirea toată e pustie
şi nimenea de nimenea nu ştie
şi-mi vine să-mi dau foc şi să-i dau foc.

Rezumat extins la poezia Cartea cărților de poezie de Adrian Păunescu

Poezia „Cartea cărților de poezie” de Adrian Păunescu este o pledoarie pentru poezia autentică şi pentru valorile culturale româneşti. Poezia începe cu o întrebare retorică: „Care-i cea mai frumoasă carte?”. Autorul îşi răspunde afirmativ că este cartea cărţilor de poezie, argumentând că poezia este o „mirare curată” care ne înalţă sufletul. În continuare, Adrian Păunescu subliniază importanţa culturii româneşti, afirmând că românii sunt învăţaţi să îşi însuşească valorile culturale ale altora, dar să nu îşi preţuiască propriile valori.

Poezia continuă cu o descriere a frumuseţii poeziei, care este percepută ca o floare care nu moare niciodată şi care răspândeşte parfumul său în lume. În acelaşi timp, autorul subliniază şi dificultatea de a scrie poezie autentică şi de a atinge această frumuseţe, susţinând că „nu oricine ştie să culeagă un colţ de primăvară”.

În final, Adrian Păunescu îşi exprimă dorinţa ca poezia să fie preţuită şi cultivată în continuare, ca o valoare esenţială a culturii româneşti.

Poezia „Cartea cărților de poezie” transmite un mesaj puternic despre importanţa culturii şi a poeziei autentice, exprimându-se într-un stil clar şi accesibil. Acest mesaj este specific autorului, care a fost un susţinător fervent al valorilor culturale româneşti şi a promovat poezia autentică pe tot parcursul carierei sale literare.